Dragostea durează trei ani

Primul, singurul și deja cel mai bun film al lui Beigbeder :) Îl caut și îl aștept. 

”Nu căutăm alte lumi. Ci doar oglinzi.”

Replica din titlu vine cândva în a doua jumătate a Solaris-ului lui Andrei Tarkovsky. Dacă mai ai creierul încă receptiv după cele vreo două ore de poveste în pas lent de până atunci, de dezbateri abstracte despre limitele cunoașterii și moralitatea vs. imoralitatea științei, atunci îți dai seama rapid că în aceste cuvinte stă miezul filmului. „Suntem cu adevărat pregătiți să cunoaștem noi lumi, în afara Terrei?”, întreabă Tarkovsky, adaptând ideea din romanul-cult al autorul SF Stanislaw Lem. „Sau nu suntem capabili decât să ne vedem pe noi înșine, oglindiți într-o civilizație extraterestră?”. Întrebările deschid calea unor dezbateri importante, însă, din păcate, pentru a ajunge la ele trebuie să reziști eroic multor secvențe și cadre imposibil de lungi și cu un loc greu de explicat în economia poveștii. Cu riscul să îmi pierd de aici înainte cititorii care îl venerează pe regizorului sovietic, trebuie să spun că această primă interpretare cinematografică notabilă a cărții lui Lem, care lua Marele Premiu al Juriului la Cannes în 1972, e o vizionare solicitantă, poate chiar plicticoasă pe alocuri. Dar dacă reziști unui story care se coagulează greu, descoperi un film ce te provoacă să îți pui întrebări fundamentale.

Replica din titlu apare și în remake-ul la Solaris, făcut de Steven Soderbergh la trei decenii distanță după Tarkovsky. Sau poate nu remake, ci reinterpretare. Fiindcă, de fapt, Soderbergh rescrie de la zero povestea lui Stanislaw Lem pentru marele ecran, nu o ia pur și simplu și o șterge de praf pe cea trecută deja prin lentila regizorului sovietic. Prin ce diferă cele două ecranizări? În primul rând, prin punctul de rezistență tematic al scenariului. Dacă Solaris-ul lui Tarkovsky e un film SF, cu love story în plan secundar, Solaris-ul lui Soderbergh este un love story în ramă SF.

Apoi, regizorul american adaptează povestea la răbdarea privitorului de secol XXI. Sau mai degrabă la lipsa ei. Dar și la așteptările audiențelor crescute cu ochii la Hollywood. Ceea ce nu înseamnă că rezultatul e un produs de serie, previzibil și cu efect soporific pentru intelect. Într-un fel, Soderbergh „curăță” Solaris-ul tarkovskian de toate cadrele care nu conduc în cel mai scurt timp la un argument, la o structură de tip cauză-efect. El exclude lenevirea camerei minute în șir asupra unei imagini (vezi interminabila scenă cu traficul de mașini din orașul futurist imaginat în Solaris-ul lui Tarkovsky, sau pendularea camerei asupra tabloului de Peter Bruegel), oricât ar fi ea de relevantă sau simbolică în economia poveștii. În schimb, păstrează miezul narativ atât de intrigant.

În varianta lui Soderbergh, George Clooney joacă rolul lui Chris Kelvin, un psihoterapeut care își duce existența urbană hipercentrată pe profesie într-o metropolă aglomerată. E mereu obosit și poartă discret povara unui eșec personal despre care vom afla abia ulterior. La un moment dat, primește o înregistrare video de la un prieten care se află în echipajul de cercetare al planetei Solaris, prin care acesta îl roagă să vină și să îl ajute la rezolvarea unei situații imposibile. Și cu asta, până în minutul 5 de vizionare, intriga poveștii e așternută clar și curat. Chestie care nu se întâmplă nici măcar după vreo oră în cazul filmului lui Tarkovsky, când încă te întrebi care sunt motivațiile și scopurile personajelor. Asta poate și pentru că Soderbergh alege să se concentreze pe pista narativă mai „facilă” a poveștii complexe create de Stanislaw Lem. În timp ce regizorul sovietic se lansează într-o rețea abstractă de întrebări și dezbateri existențiale – importante, dar dificil de transpus într-un film, fie el și de aproape 3 ore –, cel american dezvoltă partea cea mai ușor de narativizat a romanului. Adică povestea de dragoste. Odată ajuns în stația de observare a planetei Solaris, personajul interpretat de Clooney suferă aceleași simptome bulversante ca restul echipajului aflat aici. Mai exact, are parte de „vizitatori”. Persoane stocate cu grijă în memoria celor din echipaj sunt recreate și materializate, încep să existe în carne și oase și să aibă trăsături intelectuale umanoide. În scenă apare nevasta sinucisă în urmă cu câțiva ani a lui Chris. Deși realizează că ea nu există, de fapt, că nu e decât un construct al inteligenței extraterestre pe care se pare că o emană planeta Solaris, Chris nu se poate stăpâni de la a o trata ca pe adevărata femeie pe care a iubit-o. Ea joacă din nou jocul seducției, iar el participă voluntar. Copia devine originalul. Cel puțin până la un moment dat.  

                Văzut mai degrabă ca un cadru pentru experimente afective decât pentru sondarea granițelor abstracte ale cunoașterii și ale științei, scenariul SF al lui Soderbergh e ceva mai ușor de digerat, pentru un privitor de secol XXI, decât cel al lui Tarkovsky. (Și spun asta cu riscul să primesc o grimasă de dezgust în locul unui salut, cu proxima ocazie când mă întâlnesc cu un admirator inveterat al regizorului sovietic.) Pe de altă parte, Solaris-ul făcut în 2002 nu te face să îți pui atât de multe întrebări la final. Nu îți deschide neapărat apetitul pentru a reflecta la chestiuni fundamentale legate de existență, nu are ecouri cu bătaie lungă, la fel ca romanul lui Lem, ci mai degrabă se consumă complet și îți dispare din minte la apariția genericului The End.

Puiul și pelicanul

Când aveam vreo 5 ani am auzit pentru prima dată Puiul de Brătescu-Voinești. Vă mai amintiți, poate. Povestea aia care se încheie sinistru cu mama care zboară și puiul care rămâne să moară înghețat. Am fost atât de devastată de final, încât m-am smiorcăit ore întregi. Așa că taică-meu a luat în mână un volum cu prestanța unei cărți de povești (cred că era cartea de telefoane, de fapt) și mi-a zis conspirativ: ”Asta ai auzit la grădiniță? Ia stai să îți spun eu adevăratul final al poveștii, pe care numai puțini îl știu”. Nu încăpea nicio îndoială în mintea mea că dacă cineva putea ști adevăratul final, acela era doar tata. Ei, și adevăratul final suna cam așa. Da, mama prepeliță și-a luat zborul și da, puiul a rămas în miriște zgribulit, incapabil să o urmeze. DAR. La scurt timp după, dintr-un tufiș a răsărit un iepure de câmp. Care s-a grăbit să îl ia pe pui în vizuina lui și să îl țină la căldură toată iarna. Au împărțit morcovi și rădăcini și au stat de povești cu ochii la ninsoare. Și, ce să vezi, până anul următor când s-a întors mama prepeliță, puiul era mare și sănătos și o aștepta vesel. Normal că toate viața am ținut minte Puiul numai cu happy end.

Mi-am adus aminte de episodul ăsta văzând Nicostratos le pelican. Poate fiindcă e tot despre un părinte care reușește să vindece o pasăre pentru a închide o mică rană sufletească a copilului său. Doar că de data asta, cum ghiciți din titlu, e vorba de un pelican. Iar părintele e jucat de Emir Kusturica. Și decorul nu are răceala celui imaginat de Brătescu-Voinești, ci e cel al unei insule grecești idilice, unde toată lumea salută pe toată lumea și se trăiește în pace și armonie, chiar dacă viața nu prea oferă multe. Sigur că atmosfera e de basm și e dubios că toți vorbesc franceză, iar personajul lui Kusturica mai face asta și cu accent balcanic. Plus că mersul lucrurilor devine previzibil de la un moment dat. Dar e o anume căldură și o bucurie ludică în acest film care mă face să vreau să îl văd alături de propriul meu copil, când o veni vremea.