Poate cel mai bun debut văzut până acum la Cannes

Se cheamă Beasts of the Southern Wild, e făcut de Benh Zeitlin, a luat marele premiu al juriului la Sundance și a intrat în competiție pentru Un Certain Regard la Cannes. Și m-a întors complet pe dos.

Filmul spune o poveste despre supraviețuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaștina în care micuța naratoare de 6 ani, Hushpuppy, își învață lecțiile de supraviețuire de la tatăl ei și de la puținii oameni care insistă să nu fie evacuați din regiunea ce poate dispărea oricând sub apă. 

Tatăl și copilul în fața apocalipsei, străduindu-se să supraviețuiască undeva la capătul lumii, amintește într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită și un ton aparte. Alegându-și drept protagonistă o fetiță de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real și imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet.

Mai multe despre ce am văzut la Cannes am scris pe Marele Ecran. 

L’année dernière à Marienbad

Peste vreo zece zile, la Cannes, va fi proiectat în premieră ultimul film al lui Alain Resnais – Vous n’avez encore rien vu (Încă n-aţi văzut nimic) – aşa că m-am gândit că e un moment bun să văd cu mai multă atenţie unul dintre filmele care i-a consacrat stilul, made in 1961.

Şi trebuie să încep cu un warning. Anul trecut, la Marienbad e un film care cere (şi merită) răbdare. Care se derulează într-un ritm lent, repetitiv, cu accent pe detalii a căror semnificaţie nu e vizibilă imediat. Fără story clar definit, fără evenimente de tip cauză-efect. Adesea haotic sau neclar. De ce? Pentru că reproduce cadrul unui vis. Unde totul e posibil şi unde nu există un regizor şcolit la Hollywood.

Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă. Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din trecut sunt reluate mereu sub altă formă - fiecare îşi aminteşte altceva. Iar toate personajele sunt filmate în câteva rânduri pe post de statui umane, nemişcate, blocate şi mute într-un palat enorm numit Marienbad.

Filmul păstrează aerul discontinuu, misterios, straniu al unui love story ieşit din tipare, la fel ca cel din Hiroshima, mon amour. Fără happy end şi fără rezoluţii liniştitoare. Doar cu imagini persistente care îţi rămân impregnate pe retină.  

  

The Samaritan

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă pune cineva să fac un top 10 al filmelor favorite din toate timpurile, musai includ acolo Pulp Fiction. Și când mă pune să fac un top 10 al rolurilor favorite, nu pot să nu-l pun pe cel al lui Samuel L. Jackson din antenumita năzbâtie tarantinescă. Genialul hitmen-profet, cu prelegerile lui nesfârșite, reluate și pastișate în diverse variante, cum ar fi asta recentă de mai jos (pe care, recunosc, mă regăsesc adesea exersând-o mental).

Deci, da, am o slăbiciune confesată pentru domnul Samuel L. Și cu toate astea, nu pot să nu vă spun că ultimul lui film e un eșec cam pe toate planurile. The Samaritan n-are nici story credibil, nici dialoguri altfel decât banale, nici cadre geniale. Ok, are o actriță cu lipici alături de Samuel L. Jackson, însă am senzația că ea poate oferi mult mai mult decât ce îi permite acest film să ofere. Pe scurt, The Samaritan e previzibil, plicticos, comun. Action movie de duzină.