Apr 21, 2012

Being Marilyn Monroe

De la Being John Malkovich încoace, sau poate chiar de dinainte, treaba asta cu intratul în mintea unui actor mi s-a părut mereu tricky. Riscantă de făcut într-un film. Mai ales dacă omul în discuţie are o imagine superbine stabilită, un fel de mască lipită strâns de faţă. Ca în cazul lui Marilyn, de exemplu.


Partea bună e că My Week with Marilyn nu încearcă să ne ofere tot ce se află în spatele posterului pe care stă afişată (probabil) cea mai sexy actriţă a tuturor timpurilor. Ci doar un fel de privire furtivă în culisele unei vieţi hipermediatizate. Partea proastă e că ce primim, deşi interesant în principiu, nu prea are substanţă şi scop. Şi nici un scenarist / regizor pe măsură.

Aşadar, bun venit în mintea lui Marilyn. În partea stângă, îi puteţi admira suita previzibilă de temeri, fobii, anxietăţi şi frustrări. În dreapta, hipersensibilitatea şi spiritul candid, naiv şi superfeminin (în accepţiunea de "bibelou de porţelan" a termenului, nu de "powerpuff girl", normal). Marilyn e veşnic copleşită de ce i se întâmplă, timidă şi timorată, serafică, aeriană, incapabilă să dea replici potrivite. Pare să plutească firesc prin realitate doar în momentele în care i se (re)confirmă faptul că toţi din jur sunt îndrăgostiţi de ea. Afişează stângăcii evidente pe platourile de filmare, dar toată lumea susţine cu ardoare că e o mare actriţă, că e genială, fabuloasă ş.a.m.d. Per ansamblu, filmul convinge greu corespondenţa cu realitatea a acestor calităţi. Şi tind să cred că nu din cauza lui Michelle Williams (care, ok, nu a reuşit să facă ce a făcut Cate Blanchett în Aviatorul, dar surprinde bine atmosfera monroescă - the look, the talk, the walk, the smile), ci mai degrabă a oamenilor care au scris şi filmat.  




2 comments:

Ionut Mares said...

ai suprins perfect superficialitatea filmului si neajunsurile scenaristice si de regie. evident ca niciun film nu poate sa reinvie o personalitate (cum sa pretinzi ca poti cu adevarat sa redai ceva din autenticitatea unei persoane publice, mai ales a uneia pe care o stii doar din filme?), dar parca asta e prea de suprafata. nu vedem o femeie vie, ci o colectie de imagini icon si clisee atat de pe placul Hollywoodului mediu. imi pare intr-un fel rau de michelle (una din febletile mele recente, alaturi de carey mulligan (teribil de faina in Shame), Mia Wasikowska (la fel de teribil de faina in Restless) si, mai recent, Emily Browning din Sleeping Beauty) ca s-a aventurat intr-un astfel de proiect, care este cel mai mainstream (daca pot sa zic asa) film al ei. totusi, unduirile pe care le avea Marylin in filme ii ies destul de bine :) mult mai vie ca personaj mi se pare Doamna de Fier a lui Meryl Streep, dar acolo avem un scenariu si o regie ceva mai bune (si o actrita mare care parca joaca atat de usor pe cat respira).

ad said...

de acord cu tine, Ionut. Michelle reuseste sa surprinda gesturile / mimica / alura care au consacrat-o pe M.M., dar scenariul si regia nu o ajuta deloc. iar despre Doamna de Fier va urma, musai, o postare la un moment dat :)