The Ides of March

You can lie, you can cheat, you can start a war, you can bankrupt the country, but you can't fuck the intern! Cam la asta se rezumă bucăţica de filosofie electorală întoarsă pe toate părţile în The Ides of March (filmul în care George Clooney se imaginează şi se filmează pe sine însuşi în rolul viitorului preşedinte al Americii). Adică, stai să văd dacă am înţeles corect:

a. Poţi organiza uciderea unor munţi de civili analfabeţi din oraşe cu nume nepronunţabile, de la capătul lumii? Da.

b. Poţi îngroşa conturile multinaţionalelor, subţia clasa de mijloc şi adânci prăpastia dintre cei foarte foarte bogaţi şi restul lumii? Da.

c. Poţi avea o mică fantezie cvasi-deviantă implicând un trabuc gros şi limita inferioară a burticii absolut apetisante aflate în posesia unei domnişoare de 20 de ani (ale cărei pupile se dilată la primul pas pe care îl faci în aceeaşi încăpere cu ea)? NU.

Destul de ridicol, hm? Te face să te gândeşti la cum Neil Postman - printre alţii - deplângea degradarea democraţiei până la nivelul unui circ mediatic penibil. În care ai toate şansele să fii reales cu aplauze, chiar dacă faci nişte greşeli dezastruoase de politică internă şi externă, câtă vreme îţi păstrezi nepătat zâmbetul alb şi imaginea de pater familias. Cu o nevastă îmbrăcată în taior Chanel şi frezată impecabil, doi copii şi un câine.  

The Ides of March nu e chiar reconstituirea unui sexgate în sine, însă marşează puternic pe ideea că preşedintele american trebuie să păstreze aparenţele cu orice sacrificiu. Filmul este, de fapt, un fel de poveste a "pierderii inocenţei". Cu ghilimele groase. Ryan Gosling intră în costumul unui om de PR übersmart, implicat în culisele unei campanii prezidenţiale, şi animat iniţial de fraze mari: "I've worked on more campaigns than most people have by the time they're 40. He's the only one that's actually going to make a difference in people's lives". Cum e de aşteptat, spiritul militant şi frazele propagandiste se dezumflă încet-încet, pe măsură ce "adevărata faţă" a omului politic pe care îl susţine iese la iveală. Ce mai noutate, hm?

Mă îndoiesc sincer că printre cei ce se vor afla în sala de cinema la proiecţia filmului mai e cineva care să creadă în sinceritatea şi în înălţimea morală a vreunui politician. În faptul că există candidaţi care nu fac compromisuri şi jocuri murdare de culise pentru a fi aleşi. Deci, din punctul ăsta de vedere, The Ides of March reîncălzeşte o supă fără prea mult gust. Pe de altă parte, Gosling se descurcă binişor (deşi într-un rol cam banal, cam "de serie", dacă e să îl compar cu cel din iconicul Drive, despre care am scris aici). Nemaivorbind de Philip Seymour Hoffman. Şi chiar şi de Clooney, aşa puţin cum apare. 

Aşadar: story şi subiect slab, distribuţie bună. Favoritul meu made by Clooney rămâne Good Night, and Good Luck. 

   

Just drive. Decupaje.

N-am ezitat nici măcar o clipă. Cu cîţiva metri înainte să înceapă curba, am accelerat din nou şi-am început să trag de volan la stînga, apoi am călcat ambreiajul şi-am schimbat la loc într-a cincea. Simţeam că fac toate mişcările ca teleghidat, fără să le gîndesc, ca şi cum îmi veneau de undeva din străfundurile minţii, din codul cu care fusesem programat; mai mult, roţile mi se păreau prelungiri ale mîinilor şi picioarelor, pedalele şi manetele un fel de piese de legătură prin care transmiteam comenzile de executat. Pielea de pe volan devenise complet elastică, mi se mula în palme, iar adidaşii păreau că mi s-au topit în pielea tălpilor şi tălpile în metalul pedalelor, în care se ramifica acum reţeaua mea de vene, prin care adrenalina circula la aceeaşi viteză cu aia de pe indicatorul de bord. Pe şosea nu mai era Subaru condusă de un puşti de douăzeci de ani, ci doar eu, un fel de om-maşină, care se mişca perfect coordonat între partea din carne şi oase, şi partea electrică şi mecanică.

(Mihaela Gheorghiţă - Dragonul)

Strada newyorkeză. Forfotă, virulenţă, sânge.

„Mereu agitată, plină de viaţă cinetică, şi cinematică, la fel ca ţara însăşi” – aşa e creionată strada urbană în jurnalul newyorkez de călătorie al lui Jean Baudrillard. Un spaţiu în care „scena istorică sau politică nu contează prea mult, însă virulenţa schimbării [...] este mare: e chiar violenţa modului de viaţă”. Baudrillard fotografiază energia vitală a străzii americane şi îi intuieşte sursa în conflictul perpetuu ce defineşte viaţa metropolei. Oricând pregătiţi să atace sau să fie atacaţi – mental, verbal, fizic –, actorii străzii new-yorkeze degajează o forţă şi o vitalitate care se opun decisiv letargiei din spaţiul urban al „lumii vechi”, crede observatorul francez. Tonul profund agresiv al instinctului primar de supravieţuire defineşte atmosfera urbană, pune în mişcare mecanismul său social. Şi reprezintă tocmai culoarea dominantă a ambiţioasei vederi pe care Martin Scorsese ne-o trimite din New York-ul anului 1846, prin filmul Bandele din New York (Gangs of New York).

O vedere din America viscerală, sălbatică, măcinată de ecoul violent al dictonului „ucide sau vei fi ucis”. Camera poposeşte în cartierul Five Points din New York (astăzi parte din Manhattan) şi face zoom pe detalii dintr-o lume tenebroasă. Escroci, hoţi de buzunare, bătăuşi de stradă şi prostituate. Un babilon al imigranţilor săraci, în care mormanele de gunoi domnesc pe străzi înecate în noroi, pătate periodic de sângele ce rezultă din luptele clanurilor etnice şi religioase rivale. Vizitat în 1850, cartierul l-a şocat până şi pe Charles Dickens şi l-a făcut să declare că e cu mult mai îngrozitor decât orice şi-a putut imagina venind din East End-ul londonez. Un spaţiu în care mizeria şi sărăcia coexistă cu haosul şi barbarismul, în care limita dintre viaţă şi moarte e atât de fină încât riscă să devină inobservabilă – oricine poate fi oricând ucis la capriciul lui Bill „The Butcher”. Adică al Măcelarului; tartore sadic al violenţei, cel ce reuşeşte să se impună stârnind un amestec maladiv de ură, groază şi fascinaţie. „Am patruzeci şi şapte de ani. Patruzeci şi şapte.”, rosteşte gânditor Bill într-una dintre scene. „Ştii cum am reuşit să rămân în viaţă atât? Toţi aceşti ani?”, continuă el. „Stârnind teamă! Când cineva a furat de la mine, i-am tăiat mâinile. Când m-a jignit, i-am tăiat limba. Când s-a ridicat împotriva mea, i-am tăiat capul, l-am înfipt într-o ţeapă şi l-am agăţat într-un loc din care să poată fi văzut de toată lumea de pe stradă. Aşa se păstrează ordinea lucrurilor. Prin teamă”.

Crulic. Jurnal post-mortem.

Totul ar putea începe cu un telefon care sună. Pe strada Vasile Lupu nr. 6A. Receptorul e ridicat de mâna uşor tremurată, bătrână, a unchiului lui Claudiu Crulic. Unchi-cu-rol-de-tată, de fapt, care se aşează moale pe scaun de îndată ce puhoiul de cuvinte revărsat din receptor începe să capete sens. După 90 de zile de greva foamei, Claudiu a murit într-o închisoare poloneză. În care se afla închis pe nedrept.  

Vă mai amintiţi sau nu, povestea a făcut carieră în mass-media românească şi poloneză, la începutul lui 2008. Au căzut multe capete diplomatice şi un ministru şi-a prezentat demisia de onoare în urma ei. A rămas ca un studiu de caz pentru repercusiunile mortale ale unui sistem disfuncţional, corupt, maliţios. Claudiu Crulic a murit nu numai din cauza indiferenţei unor oameni de la consulatul român, ci şi a unui întreg şir de medici şi funcţionari polonezi care l-au tratat ca pe un gunoi. Da, aţi citit bine. Ca pe un gunoi. Ca pe un "ţigan hoţ" aterizat din România. Dispensabil. 

Regizoarea Anca Damian urmăreşte "bulgărele" de neşanse care a fost stârnit de confundarea lui Crulic cu autorul unui furt şi de o declaraţie smulsă prin intimidare de poliţia poloneză, iar apoi a culminat cu moartea lui prin înfometare. Dar, contrar aşteptărilor, face acest lucru nu pe tonul sobru-demonstrativ al unui documentar. Ci printr-un film de animaţie tragicomic. 

Firescul cu care Claudiu Crulic, prin vocea lui Vlad Ivanov, prezintă episoadele unei poveşti profund nefireşti te frapează, te ţine aproape. Caldul accient moldoviniesc, naturaleţea frazelor şi a replicilor, stilul detaşat şi autoironic - toate astea te prind şi te ţin până la final. Filmul e, de fapt, povestea în slow-motion a unei morţi, un fel de jurnal ţinut atent al tuturor paşilor care culminează cu sfârşitul suprem. Şi îmi dau seama că e greu de crezut că poţi râde la un astfel de film. Deci nu vă rămâne decât să aflaţi reţeta prin care Anca Damian poate să facă asta. Şi încă atât de bine încât a reuşit (doar până acum) să ia o menţiune specială la festivalul internaţional de la Locarno şi una la cel de la Varşovia. More to come, I'm pretty sure.