După o cură de tango piazzollesc - cu implicita sa abstinenţă de la percuţie (dacă e să nu luăm în seamă efectele ieşite din ciocănitul ritmat, sporadic, al viorii) -, ce poate fi mai fain decât o întoarcere la mama Africa? Aşa zgomotoasă, apetisantă şi explodând de viaţă cum apare în muzica lui Fela Kuti. Sau măcar în acest crash-course în mânuitul tobei africane, oferit de un ascultător entuziast al său, în The Visitor.
“În trecut, tot ce trebuia să facă un rege era
să arate respectabil în uniformă şi să nu cadă de pe cal. Acum trebuie să
invadăm casele oamenilor pe calea undelor şi să le intrăm în graţii. Familia
regală a fost redusă la statutul unei profesii josnice şi ordinare. Am devenit
actori.” Un pic cinic, un pic resemnat, bătrânul rege George al V-lea din Discursul regelui (The King's Speech)explică în aceşti termeni fiului său de ce e crucial să poată
rosti convingător un discurs în faţa microfonului radio, către urechile
întregului imperiu britanic pe care îl conduce. Ceea ce observă el nu este,
desigur, decât debutul timid al unui trend. Împachetarea obligatorie a oricărei
declaraţii publice în hârtia lucios colorată a entertainment-ului îşi trăieşte
doar începutul în film. La fel şi transformarea obligatorie a oamenilor
politici în actori, mai degrabă carismatici decât competenţi.
Dar chiar şi într-un stadiu
incipient, trendul e devastator pentru Bertie (Colin Firth), unul dintre urmaşii
cu şanse mici de succesiune la tron, care – sub masca neclintită de “alteţă
regală” – tremură terorizat la ideea de a vorbi către public. Bâlbâiala,
cuvintele care i se îngrămădesc în gât şi nu-i mai permit să respire, pauzele
lungi în care auditoriul tuşeşte stânjenit – toate transformă într-un
supliciu fiecare ieşire în faţa microfonului. Discursul regelui urmăreşte
personajul prin încercările de a-şi păstra rolul secundar, undeva în umbra
actanţilor vizibili ai casei regale, pe un confortabil loc doi în ordinea
succesiunii la tron. Dar şi ulterior, în faţa inevitabilei obligaţii de a
prelua coroana, forţat de abdicarea fratelui său mai mare, Edward (prins scandalos
şi fără scăpare în mrejele amoroase ale unei colecţionare americane de mariaje
eşuate – dar asta e o altă poveste).
Aruncat fără voie în lumina reflectoarelor, pe
tronul ce funcţionează întocmai ca o scenă în proaspăt născuta eră a
comunicării prin mass-media, prinţul Bertie e silit să se transforme peste
noapte în regele George al VI-lea. Şi reuşeşte să surmonteze valvârtejul
acestor schimbări ascultând sfaturile unui logoped mai puţin convenţional, care
urmăreşte răbdător firul ce duce spre rădăcina defectelor de vorbire. Colin
Firth şi Geoffrey Rush devin cele două voci importante ale filmului, angajate
într-un dialog care valsează elegant între situaţii inteligente, amuzante şi
înduioşătoare. Sigur că finalul este unul de succes, cu regele proaspăt uns
rostindu-şi legendarul discurs ce anunţă implicarea Angliei în războiul cu
Germania. Fără bâlbâieli, inspirând sobru întreaga autoritate şi încredere de
care auditoriul avea nevoie în anii turbulenţi ai celui de-al doilea război
mondial.
Sau Libertango?
Mulat, mai jos, ca o mănuşă pe profilul de interpretare al lui Yo Yo Ma. Asortat fără greş cu mixul lui propriu de vigoare şi nostalgie, de eleganţă şi viraje sonore bruşte, energice.
Totul sub marca personală a lui Astor Piazzolla. Care poate fi experimentată live, mâine, cu Nuevo Tango Quintet. Şi care înseamnă un refresh curajos dat tangoului tradiţional. O infuzie de sonorităţi clasice şi jazz, cu întinderea noţiunii de armonie spre limite noi. Sfidarea aşteptărilor avute deopotrivă de ascultătorii tangoului tradiţional şi de cei ai muzicii clasice. Dar şi câştigarea fără drept de apel a amândurora. După reţeta de seducţie numită nuevo tango. Şi elaborată de Piazzolla - crescut în preajma legendarului Carlos Gardel, a cărui muzică poate v-o amintiţi din scena asta (pe care aş lua-o categoric cu mine dacă ar fi să-mi fac bagajul pentru restul vieţii pe o insulă pustie):
Vezi tu, într-o dimineaţă Mariko a fugit. Nu-mi aduc aminte de ce. Probabil o supărase ceva. În orice caz, a pornit-o la goană pe străzi, iar eu m-am luat după ea. Era foarte devreme şi nu se vedea nici ţipenie de om. Mariko a intrat pe o alee, iar eu am urmat-o. La capătul aleii era un canal unde stătea îngenuncheată o femeie, cu mâinile în apă până la coate. O femeie tânără şi extrem de slabă. Mi-am dat seama imediat că acolo ceva nu era în regulă. Vezi tu, Etsuko, s-a întors şi i-a zâmbit lui Mariko. Ştiam că nu e în regulă ceva. La fel şi Mariko, probabil, căci s-a oprit din fugă. La început am crezut că femeia e oarbă. Avea aerul acela. Ai fi zis că nu vede nimic. Ei bine, şi-a scos braţele din canal şi ne-a arătat ce ţinea sub apă. Era un bebeluş.
