Storcătorul de lacrimi. Mai rapid, mai puternic.

Şocul e o marfă preţioasă în industria divertismentului. La fel ca lacrimile, la fel ca râsul. Din manualul producerii rapide şi eficiente a emoţiilor ejectabile pe bandă rulantă şi disponibile la o simplă apăsare a butonului Play fac parte câteva reţete simple. De exemplu, printre filmele de nevăzut fără un teanc generos de batiste prin preajmă, cele despre copii bolnavi obţin din oficiu un rating înalt. Iar dacă boala este una ce evoluează lent şi produce schimbări dramatice, poate chiar mutilante, îngroşate convenabil de machiorul de pe platou, atunci filmul e propulsabil direct în vârful listei. Adică tocmai în locul în care poate sta fără contestaţii Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper).

Sigur că o asemenea introducere vă poate suna cinic. Filmul regizat de Nick Cassavetes (fiu al legendarului regizor/actor John Cassavetes şi al lui Gena Rowlands) reproduce cazul unei fetiţe diagnosticate cu o formă gravă de leucemie pe când era încă bebeluş, şi ai cărei părinţi decid să mai facă încă un copil – de data asta conceput după o formulă genetică definită în laborator – ce va putea funcţiona pe post de donator de organe sănătoase. Un caz ce, fără îndoială, poate exista în realitate şi afecta dramatic vieţile celor implicaţi. Însă motivul pentru care acest film nu e nimic mai mult decât un storcător de lacrimi – rapid şi puternic, e drept – nu e subiectul în sine, ci detaliile ţesute în trama sa. Puzderia de replici banalizate în zeci de alte filme, secvenţele profund neverosimile ce fac părţi din film să reproducă mediul inodor şi incolor al unui episod din Tânăr şi neliniştit, plus suita de performanţe mediocre spre slabe ale actorilor din rolurile principale – toate fac imposibilă transformarea situaţiei într-una realmente credibilă, şi a personajelor în unele cu care se poate empatiza. De la Cameron Diaz în rolul super-femeii pe care Hollywood-ul ne minte că există (mamă de succes, avocată de succes, ce arată tot ca la 30 de ani deşi are trei copii în pubertate/adolescenţă), la Sofia Vassilieva în rolul adolescentei muribunde, punctându-şi teatral discursurile terminale, filmul nu propune niciun rol demn de menţionat. Puţin mai sus decât restul se situează, poate, Abigail Breslin în rolul surorii-donator, ce îşi păstrează pe alocuri candoarea ce o făcea irezistibilă în rolul din Little Miss Sunshine (tradus cumplit ca Fiecare se crede normal).

Personajul jucat de Breslin, Anna Fitzgerald, este de fapt naratorul major în film, deşi microfonul auctorial trece pe rând şi pe la restul personajelor. Fiecare spune pe propria voce povestea lui Kate Fitzgerald, adolescenta căreia oncologii i-au prezis că nu va apuca să trăiască peste vârsta de 5 ani, dar care a reuşit să supravieţuiască miraculos prin concursul unei mame foarte luptătoare şi foarte hotărâtă să o ţină în viaţă – chiar împotriva dorinţei lui Kate de a nu se mai supune încă unei operaţii şi chiar cu preţul sacrificării celor din jur. Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper) urmăreşte cum familia ce înconjoară copilul bolnav se dezintegrează ireversibil odată cu evoluţia leucemiei, cum e erodată de stresul permanent al unei morţi iminente. Pretextul poveştii e aparenta dorinţă a lui Anna de a obţine ceea ce în film e numit „emancipare medicală”, adică dreptul de a nu mai funcţiona pe post de donator pentru sora sa. Dar, nu vă temeţi, aparentul egotism al acestei iniţiative e contrat până la final. Pentru că e genul de film în care lucrurile stau zugrăvite în alb şi negru, iar personajelor ce poartă eticheta de „pozitive” nu are cum să le pese mai mult de ele însele decât de ceilalţi.

E adevărat că există şi episoade bine punctate, cum ar fi cele în care Kate apare în toată splendoarea unor crize de identitate tipic adolescentine – pentru că, deşi are leucemie, continuă să fie doar o adolescentă –, sau cel în care mama Fitzgerald îşi tunde impulsiv părul până la nivelul zero, doar pentru ca fiica ei să nu se mai simtă ca singura „ciudată” din cauză că această frizură e rezultatul inevitabil al chemoterapiei. Dar la fel de adevărat e că până la urmă jocul nu reuşeşte să intre în sfera credibilului. Culmea supremă a ridicolului e târârea întregii poveşti la tribunal, unde în procesul intentat prin aparenta dorinţă a lui Anna de „emancipare medicală” mama ajunge să îşi audieze propria fiică. „Bună, mamă”, spune fiica de pe scaunul martorului citat. „Bună, scumpa mea”, răspunde mama-avocată. Mai e nevoie să adaug că un astfel de film nu poate fi luat în serios? Dacă nu s-ar fi făcut atât de puţină economie la clişee şi la turnuri neverosimile ale scenariului, Viaţă pentru sora mea (My Sister’s Keeper) ar fi putut fi un film despre dreptul unui bolnav de a opta să renunţe la viaţă atunci când doreşte, despre alegerile imposibile pe care un părinte trebuie să le facă pentru binele copiilor săi, sau despre posibila supravieţuire a unei familii în jurul unui membru ce suferă de cancer. Din păcate însă, filmul nu e mai mult decât un artificiu de stors lacrimi.