Vremurile când americanii îl aplaudau fericiţi pe Arnold Schwarzenegger frângând gâtul sau împuşcând agil în cap un „arab terorist” în Minciuni adevărate (True Lies) sunt din ce în ce mai clar încheiate. Specifica portretizare sumară a personajelor denumite generic „arabi” – acei „barbari” reprezentaţi limitat şi tezist ca „răi absoluţi” şi/sau „fanatici religioşi care vor să ucidă occidentali nevinovaţi” – are o concurenţă din ce în ce mai vizibilă în filmele ce încearcă să explice cultura orientală. Filme care plonjează în complexitatea normelor sociale şi religioase ce diferă atât de radical de cele vestice. Cu alte cuvinte, pe măsură ce publicul caută tot mai frecvent o alternativă la reportajele de ştiri despre Orientul Mijlociu, ambalate de marile trusturi media americane într-un discurs ce se apropie atât de frecvent de propagandă antiarabă, reţetele de concepere a scenariilor se adaptează noilor tendinţe. Vânătorii de zmeie (Kite Runner) e un exemplu elocvent.
După milioanele de exemplare din romanul lui Khaled Hosseini cumpărate frenetic în Statele Unite în 2005, ecranizarea bestseller-ului a fost una dintre cele mai aşteptate premiere ale acestui an. Apropiată tematic însă concepută exact în opoziţie cu filmele despre „arabi terorişti”, povestea lui Hosseini este parţial autobiografică. Ea urmăreşte un personaj care, asemenea autorului, se naşte în Kabul şi apoi îl părăseşte odată cu instaurarea regimului comunist, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Statele Unite, unde devine scriitor. Plasată paralel cu istoria nefericită a Afganistanului din ultima jumătate de secol, povestea lui Hosseini are marele merit de a dezgropa rădăcinile dezastrului despre care aflăm fragmentar, doar prin episoade senzaţionale, în buletinele de ştiri.
Vânătorii de zmeie (Kite Runner) începe cu Amir şi Hassan, doi băieţi ce îşi trăiesc copilăria în Kabul în anii ’70, chiar înainte de invazia trupelor sovietice. Amir face parte din etnia majoritară a ţării – Pashtun –, iar Hassan din minoritatea etnică Hazara, veşnic asuprită în special datorită apartenenţei la confesiunea musulmană Shia. Deşi aparent prieteni, veşnic împreună pe terenul de joacă, pe cei doi îi leagă mai degrabă o relaţia de subordonare decât de fraternitate, fiindcă Hassan şi tatăl său sunt angajaţi ca servitori în casa tatălui lui Amir. Că relaţia lor suferă de pe urma prejudecăţilor şi presiunilor sociale ale vremii se vede cel mai clar în scena-cheie a filmului. Hassan este bătut şi violat de câţiva huligani, iar Amir nu intervine. Scena a dus la interzicerea rulării filmului în Afganistan şi, spun tabloidele britanice, la punerea în pericol a băiatului de 12 ani ce joacă rolul victimei. Sentimentul acut de vină pe care Amir îl resimte în urma acestui eveniment reprezintă axa de legătură a celor două părţi din scenariu. Prima avându-i ca protagonişti pe cei doi băieţi, iar cea de-a doua, centrată pe viaţa lui Amir în Statele Unite, şi în cele din urmă pe reîntoarcerea lui într-un Afganistan devastat de război, pentru a-l recupera pe copilul lui Hassan. Cartea reflectă atât conflictele etnice, cât şi nenorocirile politice care marchează Afganistanul sub invazia sovietică şi apoi în timpul regimului taliban.
Nu există îndoială că vizionarea acestui film este obligatorie! El prezintă un subiect foarte actual lumii noastre şi face acest lucru dintr-o perspectivă importantă, pe care o vedem rar în grila buletinelor de ştiri din mass-media. Filmul trebuie văzut chiar dacă la capitolul regiei şi distribuţiei cam lasă de dorit. Retorica forţată a tuturor personajelor adulte care apar în film, lacrimile şi melodrama slab justificate în economia transpunerii cărţii pe ecran, frazele care sună fals şi declamaţiile ieftine à la Bollywood contribuie cu perseverenţă la pierderea atenţiei spectatorului sătul de clişee. Deşi cu un portofoliu în care apare superbul Monster’s ball (tradus plat şi banal sub numele de Puterea dragostei în română) în 2001, regizorul Marc Forster nu se ridică la înălţimea aşteptărilor cu ecranizarea cărţii lui Hosseini. Tot ceea ce face din roman o lectură pe care nu o poţi lăsa din mână este în mare parte diluat în reprezentarea gândită de Forster. Acţiunea merge monoton şi neconvingător, suspansul vine prea târziu şi durează prea puţin, iar complexitatea conflictelor e încropită la repezeală. Asemenea unui film indian tipizat sau unei telenovele sud-americane, personajele vorbesc cu prea multă emfază teatrală, varsă lacrimi prea uşor şi pe motive insuficient explicate, şi se înhamă în conflicte a căror profunzime e zugrăvită superficial.
Reuşite rămân scenele ce materializează metafora din titlu – zborul zmeielor pe cerul senin din Kabul – şi o mare parte a rolurilor celor doi copii. De asemenea e excelent că personajele vorbesc şi au o mimică ce reflectă culoarea locală (ce mai lipsea era Bruce Willis cu turban!), iar peisajele redau perfect ariditatea specifică, deşi locaţiile de filmare nu au fost în Afganistan, ci în China.
Pe scurt. Actual, important de văzut, meritoriu prin simpla lansare? Da! Autentic, cu o distribuţie talentată, scenariu gradat captivant şi puţin previzibil? Nu! Pentru toate caracteristicile ce lipsesc acestui film, o perspectivă neaşteptată şi originală asupra aceleiaşi teme, plus un pic de ironie, recomand Războiul lui Charlie (Charlie Wilson’s War).
No comments:
Post a Comment