Nopţi târzii şi sticle de whisky în Las Vegas

Ataşată indisolubil de imaginea stereotipizată a vieţii boeme, sticla cu alcool apare ca un recipient de carieră în biografia multor artişti. Dacă ar fi să ne oprim doar la literatură şi doar la Statele Unite, lista împătimiţilor ce şi-au găsit sfârşitul în urma unei relaţii prea strânse şi îndelungate cu licorile bahice s-ar dovedi destul de consistentă. Printre rânduri, ne-am putea aminti de Edgar Allan Poe sau Truman Capote, de F. Scott Fitzgerald sau Jack Kerouac – cu toţii autori străluciţi ce răspândesc nori de aburi etilici în istoria literaturii. Fapt care nu le afectează câtuşi de puţin aura de mari creatori. Dimpotrivă, escapadele dionisiace nu fac decât să confirme aşteptările publicului şi să sporească fascinaţia în faţa tumultului genialoid al creaţiei.

Personajul principal din filmul Părăsind Las Vegas-ul (Leaving Las Vegas), regizat de Mike Figgis după cartea omonimă a lui John O’Brien, e însă departe de galeria celebrităţilor literare cu înclinaţii alcoolice. În cazul lui Ben (Nicholas Cage), sticla nu mai reprezintă un accesoriu al fascinantului proces de mare creaţie artistică, iar asta pentru că el e doar un biet scriitor ratat. Mai mult chiar, concediat pentru a nu ştiu câta oară din postul de scenarist la Hollywood. Iar lista de apanaje narative nespectaculoase, ba chiar banale şi tocite de atâta folosire în nşpe alte poveşti, continuă: Ben a fost părăsit de nevastă şi de copil, iar acum consumă cantităţi nemăsurate de whisky, gin sau orice altă poşircă îi cade în mână, frecventează femei ce oferă servicii sexuale contra cost şi împrumută bani pentru a-şi susţine viciile. Vă aşteptaţi la altceva din partea unui alcoolic? Deşi scufundat în balastul inform al anonimatului şi al realităţii comune, destinul său lovit de alcoolism stârneşte, în interpretarea lui Nicholas Cage, aceeaşi fascinaţie ca cel al oricărui nume celebru într-o situaţie similară. Sau cel puţin asta sugerează vraful de premii câştigate de film, printre care un Oscar şi un Glob de Aur pentru rolul principal.

Concluzia nu poate fi decât una singură. Story-ul în sine nu e important în film. Practic, el poate fi redus la doar câteva cuvinte. Concediat de la ultimul său job şi posesor al unui ultim cec generos, Ben hotărăşte să îşi lichideze toate lucrurile care, puse la un loc, formau viaţa lui în Los Angeles, şi se îndreaptă spre Las Vegas. Iar aici planul lui e simplu: să bea până la moarte. Ambiţia autodistructivă şi hotărârea de a merge drept, cu piciorul apăsat continuu pe acceleraţie, spre autoanihilare nu sunt clintite nici de întâlnirea cu Sera (Elisabeth Shue), o prostituată ce îşi face o misiune proprie din a deveni „îngerul” lui. „Dacă putem spune că există două roluri de nejucat în repertoriul de duzină, acelea sunt cel de beţiv şi cel de prostituată cu inima de aur”, spune cunoscutul critic de film Roger Ebert. „Dar Cage şi Shue transformă aceste clişee în personaje absolut memorabile”, continuă el.

Cheia filmului stă în interpretare, nu în naraţiune. Cadrele create de regizorul Mike Figgis adâncesc audienţa într-un Las Vegas foarte diferit de glamour-ul cazinourilor şi de jocurile de lumini cu care ne-a obişnuit mass-media de larg consum. Figgis ne introduce în subteranele nocturne ale vieţii urbane, în împărăţia trotuarelor murdare şi pline de femei vulgare machiate strident, a camerelor mizere de motel ieftin, unde între cearşafuri îmbâcsite dorm beţivi cu şliţul deschis, iar prostituatele urlă cuvinte obscene; camere ticsite cu sticle de alcool, ai căror locuitori depravaţi trec brusc de la veselii exagerate la lamentări bolborosite. Un Las Vegas al nopţilor târzii şi al nesfârşitelor sticle de whisky serveşte drept fondul pe care alcoolicul Ben şi prostituata Sera consumă ceea ce în alt film s-ar putea numi o poveste de dragoste. În Părăsind Las Vegas-ul e doar o formă dureroasă de dependenţă reciprocă, o decizie luată în vâltoarea delirului alcoolic pentru Ben şi o soluţie paliativă la singurătatea cronică a lui Sera. Şi totuşi, evoluţia celor doi către ineluctabilul final te atinge într-un mod în care puţine alte filme reuşesc. Nuanţele profund umane ce se ascund în spatele măştilor stereotipizate, dezvăluite pe acordurile de bas ale jazz-ului cântat de Sting, fac din film o experienţă atât de apropiată, încât moartea de la final o simţi aproape ca pe o pierdere personală.