Lust, caution / Se, jie

Not too much lust or caution in this film. Honestly, I expected more of a Wong Kar Wai type of emotional drama or at least this was what the title brought to my mind. Instead the film seems to be putting a lot more time and energy into building an espionage thriller than into developing a love story. In addition, the pretext that keeps the whole narrative together is rather fragile. A group of students builds a complicated plan to assassinate a top Chinese official that is part of the collaborationist government during WWII. Part of this plan is for Wong Chia Chi, a young and beautiful student about to start a career as an actress, to infiltrate in his family and lure him into an affair. During the entire 2 hours and 15 minutes you can’t help but wondering why in the world do they need all that scheming when they could just go ahead and kill him. Nevertheless, while the first hour and a half seemed way too long and slow, in the last part the film takes a rather unusual turn (which is good!), and in the end I felt the whole story builds upon the drama of the Stockholm syndrome.

I Am Legend

Unusual combination of a thrilling horror-featuring-some-weird-sort-of-zombies and a Will Smith-centered one man show, including monologues on loneliness and loss, plus some critique of the way we’re leading our consumerist lives, the way we don’t care about the environment and think we own Earth, and several other guilt-generating arguments used in recent times by liberal discourse. Everything set in the dystopic environment of the year 2019, when the world's population has been reduced to a few millions by an endemic virus (after a story imagined by Richard Matheson, for SF literature fans). For the largest part of I Am Legend, the only character on the screen is Will Smith. And a dog. And a woman with a kid, towards the end. I think making screenplays like this work must be quite difficult. And Smith does a pretty good job. It’s quite refreshing to see him outside the usual silly comedy roles. He’s almost as good as in Ali. Not quite as good as Tom Hanks in Cast Away, though.

Some films I've seen lately

Eastern Promises. It's quite late in the film that you realize the actual theme is human traficking. Not that this makes it less good or less bad, it's just that I have this instinctive tendency to think this is a bit of a trick used to gain attention (like, for example, some might say Brokeback Mountain won all those awards because it's about gay cowboys). Anyway, one might also argue there are lots of very bad films about controversial subjects, so when judging we shouldn't stop there. And I absolutely agree. The truth is Naomi Watts and Viggo Mortensen make the film entirely credible. This might actually be his best role I've seen up to now. And generally speaking, despite the somewhat „5 o'clock news” type of subject, nothing is overdone. Vincent Cassel and Armin Mueller-Stahl are also very pleasant surprises in terms of acting.

No Country for Old Men. No clue what this film is about. Javier Bardem kills a bunch of people in cold blood and that's about it. Yes, the suspense is there, high and gradually structured by the Coen brothers, but in the end nothing makes much sense. And unlike in Barton Fink or Fargo a conclusive ending that would lead this suspense somewhere is absolutely missing. And you're just left there waiting.

Fast Food Nation. A review of the reasons why fast food is so bad and how the companies that are in this industry are exploiting people and animals, plus damage the environment. Most of the things presented as bold assertions of the truth are in fact yesterday's news. Seen and debated in a number of other films and forums, probably in a less obvious and overly dramatic manner.

Little Children. Very much like American Beauty or Little Miss Sunshine & equally good. Masterfully captures contemporary anxities of people who can't live up to society's carefully crafted patterns of what is acceptable, what represents success and several musts we are probably struggling towards without thinking too much. Made me think of how this whole new pleasure-oriented, happiness-praising, Western-style way of thinking is the perfect setting for never growing up.

This is England. A look at Britain during the Thatcher era through the eyes of a young lad whose father died during the Falklands war and who is joining a group of skinheads. A revealing view upon working-class Britain during the 80s. Very well done, I think.

The Great Debaters. I think Denzel Washington is becoming one of my favourite actors after American Gangster and this. Here he's also a pretty good director. An inspiring film recreating the time when segregation was still officially practiced in the US educational system(nowadays it's probably unofficial, but that's a different story), and a debate team from a negroes' university manages to challenge one from Harvard. Though using such a sensitive issue as racism might again be considered a trick to gain attention, part of me thinks there are never enough films made about racism. Can't wait to see the day when they'll start making films about Arabs and gypsies.

Nopţi târzii şi sticle de whisky în Las Vegas

Ataşată indisolubil de imaginea stereotipizată a vieţii boeme, sticla cu alcool apare ca un recipient de carieră în biografia multor artişti. Dacă ar fi să ne oprim doar la literatură şi doar la Statele Unite, lista împătimiţilor ce şi-au găsit sfârşitul în urma unei relaţii prea strânse şi îndelungate cu licorile bahice s-ar dovedi destul de consistentă. Printre rânduri, ne-am putea aminti de Edgar Allan Poe sau Truman Capote, de F. Scott Fitzgerald sau Jack Kerouac – cu toţii autori străluciţi ce răspândesc nori de aburi etilici în istoria literaturii. Fapt care nu le afectează câtuşi de puţin aura de mari creatori. Dimpotrivă, escapadele dionisiace nu fac decât să confirme aşteptările publicului şi să sporească fascinaţia în faţa tumultului genialoid al creaţiei.

Personajul principal din filmul Părăsind Las Vegas-ul (Leaving Las Vegas), regizat de Mike Figgis după cartea omonimă a lui John O’Brien, e însă departe de galeria celebrităţilor literare cu înclinaţii alcoolice. În cazul lui Ben (Nicholas Cage), sticla nu mai reprezintă un accesoriu al fascinantului proces de mare creaţie artistică, iar asta pentru că el e doar un biet scriitor ratat. Mai mult chiar, concediat pentru a nu ştiu câta oară din postul de scenarist la Hollywood. Iar lista de apanaje narative nespectaculoase, ba chiar banale şi tocite de atâta folosire în nşpe alte poveşti, continuă: Ben a fost părăsit de nevastă şi de copil, iar acum consumă cantităţi nemăsurate de whisky, gin sau orice altă poşircă îi cade în mână, frecventează femei ce oferă servicii sexuale contra cost şi împrumută bani pentru a-şi susţine viciile. Vă aşteptaţi la altceva din partea unui alcoolic? Deşi scufundat în balastul inform al anonimatului şi al realităţii comune, destinul său lovit de alcoolism stârneşte, în interpretarea lui Nicholas Cage, aceeaşi fascinaţie ca cel al oricărui nume celebru într-o situaţie similară. Sau cel puţin asta sugerează vraful de premii câştigate de film, printre care un Oscar şi un Glob de Aur pentru rolul principal.

Concluzia nu poate fi decât una singură. Story-ul în sine nu e important în film. Practic, el poate fi redus la doar câteva cuvinte. Concediat de la ultimul său job şi posesor al unui ultim cec generos, Ben hotărăşte să îşi lichideze toate lucrurile care, puse la un loc, formau viaţa lui în Los Angeles, şi se îndreaptă spre Las Vegas. Iar aici planul lui e simplu: să bea până la moarte. Ambiţia autodistructivă şi hotărârea de a merge drept, cu piciorul apăsat continuu pe acceleraţie, spre autoanihilare nu sunt clintite nici de întâlnirea cu Sera (Elisabeth Shue), o prostituată ce îşi face o misiune proprie din a deveni „îngerul” lui. „Dacă putem spune că există două roluri de nejucat în repertoriul de duzină, acelea sunt cel de beţiv şi cel de prostituată cu inima de aur”, spune cunoscutul critic de film Roger Ebert. „Dar Cage şi Shue transformă aceste clişee în personaje absolut memorabile”, continuă el.

Cheia filmului stă în interpretare, nu în naraţiune. Cadrele create de regizorul Mike Figgis adâncesc audienţa într-un Las Vegas foarte diferit de glamour-ul cazinourilor şi de jocurile de lumini cu care ne-a obişnuit mass-media de larg consum. Figgis ne introduce în subteranele nocturne ale vieţii urbane, în împărăţia trotuarelor murdare şi pline de femei vulgare machiate strident, a camerelor mizere de motel ieftin, unde între cearşafuri îmbâcsite dorm beţivi cu şliţul deschis, iar prostituatele urlă cuvinte obscene; camere ticsite cu sticle de alcool, ai căror locuitori depravaţi trec brusc de la veselii exagerate la lamentări bolborosite. Un Las Vegas al nopţilor târzii şi al nesfârşitelor sticle de whisky serveşte drept fondul pe care alcoolicul Ben şi prostituata Sera consumă ceea ce în alt film s-ar putea numi o poveste de dragoste. În Părăsind Las Vegas-ul e doar o formă dureroasă de dependenţă reciprocă, o decizie luată în vâltoarea delirului alcoolic pentru Ben şi o soluţie paliativă la singurătatea cronică a lui Sera. Şi totuşi, evoluţia celor doi către ineluctabilul final te atinge într-un mod în care puţine alte filme reuşesc. Nuanţele profund umane ce se ascund în spatele măştilor stereotipizate, dezvăluite pe acordurile de bas ale jazz-ului cântat de Sting, fac din film o experienţă atât de apropiată, încât moartea de la final o simţi aproape ca pe o pierdere personală.

Amy Winehouse

Amazing voice: anachronically fresh.