The Paperboy: Sex, sânge şi alte diversiuni ieftine

Lansat cu surle şi trâmbiţe la Cannes în 2012 drept „cel mai nou film al lui Lee Daniels”, ThePaperboy (tradus destul de neinspirat în limba română ca Băiatul cu ziarele) părea să fi câştigat încă de dinaintea premierei bunăvoinţa criticilor şi atenţia publicului. Iar asta nu numai pentru îl avea în scaunul regizoral pe cel ce realizase cu trei ani în urmă Precious, un film aplaudat la mai toate festivalurile internaţionale de film şi care a obţinut (printre altele) două premii Oscar. Ci şi pentru distribuţia flamboaiantă, reunind o colecţie răsunătoare de staruri. Nicole Kidman, Matt McConaughey, Zac Efron, John Cusack şi Macy Gray stăteau aliniaţi pe capul de afiş ce părea să asigure de la sine reuşita filmului. În plus, The Paperboy era prezentat ca având la bază un roman de Pete Dexter, autor laureat al prestigiosului National Book Award în anii '80.

Însă odată cu proiecţia de debut din cadrul competiţiei pentru Palme d'Or, haloul de speranţe pozitive şi aşteptări înalte care plutea în jurul filmului s-a spart iremediabil. O mare parte din criticimea prezentă pe Croazetă l-a etichetat rapid drept „una dintre cele mai mari dezamăgiri ale festivalului”, acuzându-l de excese melodramatice, de o lipsă totală de moderaţie în dozarea scenelor de sex şi violenţă, ba chiar şi de incapacitatea de a pune pe ecran o poveste cu sens.

Cu toate că în The Paperboy se disting cu uşurinţă multe dintre interesele tematice ale lui Lee Daniels, pe care le aminteam în numărul trecut apropo de filmul său anterior, Precious, scenariul e departe de a fi la fel de coerent ca în acel caz. The Paperboy îşi propune prea multe şi reuşeşte prea puţine. Se vrea a fi şi un film despre mentalităţile rasiste care încă domină în Florida anilor '60, şi un film cu intrigă poliţistă şi accente noir, şi unul despre devieri sexuale şi mentale, dar şi despre homofobie. Lista de teme pe care Lee Daniels îşi propune să le atingă, pornind de la textul lui Pete Dexter, e mult prea lungă pentru a mai putea salva filmul de la incoerenţă. La fel ca discursul nesigur al naratoarei jucate de Macy Gray, care îşi întreabă uşor abulică şi plictisită interlocutorul de la început „Deci care era întrebarea?” şi pare să uite mereu de unde începe şi încotro se îndreaptă povestea, filmul devine tot mai confuz pe măsură ce se desfăşoară, tot mai încâlcit şi conţinând tot mai puţine motive de a continua vizionarea.

Ceea ce ar trebui să fie istoria unei investigaţii jurnalistice menite să dezvăluie condamnarea nedreaptă la închisoare a lui Hillary van Wetter (care – nu vă lăsaţi păcăliţi de nume – e un personaj masculin) pentru uciderea şerifului local, devine o incursiune lugubră în jungla mlăştinoasă din Florida, într-o lume tulburător de înapoiată şi agresivă. Motivele pentru care cei doi jurnalişti de la Miami Times continuă să scormonească în trecutul micii comunităţi şi să zăbovească în continuare, în ciuda pericolului evident ridicat de atmosfera rasistă şi homofobă a locului, deşi investigaţia pare să fie terminată, e neclar şi văduveşte povestea de o continuitate cauzală absolut necesară. Printre episoade sexuale nejustificat de explicite, izbucniri de o violenţă atroce (vezi violul, torturarea şi desfigurarea personajului gay jucat de MacConaughey) şi mini-secvenţe narative de un grotesc gratuit (cum ar fi cea în care Nicole Kidman urinează pe Zac Efron), story-ul nu se coagulează şi nu reuşeşte să se construiască într-un tot antrenant. Iar statement-ul despre rasism care cu siguranţă s-a aflat pe agenda lui Daniels devine prea diluat pentru a mai putea fi luat în seamă.

Deşi capabil să pună pe picioare scene de o intensitate incontestabilă – ajutat mai ales de jocul lui Kidman, într-un rol destul de atipic pentru repertoriul ei actoricesc, de vampă uşor trecută, cu o obsesie maladivă pentru puşcăriaşi –, Daniels nu reuşeşte să strunească povestea în ansamblu. Excesul de sex şi de sânge nu aduc decât diversiuni ieftine, fără a conduce cu adevărat spre o rezoluţie narativă. Vina, fără doar şi poate, nu îi aparţine în întregime regizorului. Textul lui Pete Dexter e el însuşi marcat de tendinţe evazive. Meritul filmului rămâne situat la nivelul de creionare a atmosferei. Mlaştina în care crocodilii plutesc precum o ameninţare tăcută, jungla toridă, frunţile mereu pline cu broboane de sudoare ale personajelor, aspectul sărăcăcios al orăşelului din sudul Statelor Unite, marcat de reminiscenţe sclavagiste, plictisul şi moralitatea îndoielnică a patronului din presa locală şi opacitatea autorităţilor – toate aceste detalii asupra cărora e aplecată camera lui Lee Daniels te transportă cu succes într-o lume vie, palpabilă. Păcat că nu te şi ghidează apoi pe o pistă narativă clar definită, preferând să îţi plimbe prin faţa ochilor o galerie confuză de personaje şi evenimente.