”Singurii oameni
care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viață, nebuni să
vorbească, dorind nebunește să fie mântuiți, cei lacomi să aibă totul deodată,
cei care nu se plictisesc niciodată și nu spun banalități, ci doar ard, ard,
ard ca niște formidabile focuri de artificii”. Confesiunea pe care Sal Paradise,
scriitor new-yorkez în devenire, o face cu zgomotul ritmic al mașinii de scris
în fundal, reprezintă, de fapt, un portret de o surprinzătoare limpezime al
personajelor centrale și al atmosferei din romanul Pe drum (On the road).
Poveste cult, care a definit generația Beat și care prezintă o felie atât de
vie și de vibrantă din istoria Americii, încât parcă a fost sortită ecranizării
de la bun început. Mulți regizori și producători au flirtat cu ideea
transformării romanului în scenariu de film. Iar la sfârșitul anilor '70, Francis
Ford Coppola a cumpărat dreptul de ecranizare (povesteşte Roman Coppola într-un interviu apărut în Trois Couleurs #8). Însă abia după mai
bine de două decenii l-a cunoscut pe Walter Salles, regizorul brazilian care
părea în stare să se înhame la un proiect atât de ambițios.
De ce a fost nevoie de o cale
atât de lungă între consacrarea romanului scris de Jack Kerouac drept
definitoriu pentru literatura americană a secolului trecut și punerea sa pe
ecran? ”Hollywood-ul a fost fascinat de poveste de la bun început. Romanul a
fost adorat.”, mărturisește Roman Coppola. ”Însă filmele sunt construite, de
obicei, pe structura 'început-mijloc-sfârșit'. Iar Pe drum este notoriu pentru compoziția sa complet neconvențională
din acest punct de vedere.” Cu alte cuvinte, e un roman care se încheie la fel de
fluid precum începe, care te introduce direct în mijlocul unei încrengături de
povești episodice, ale căror personaje sunt mereu aceleași. Sal Paradise, Dean
Moriarty, Carlo Marx, Old Bull Lee. Adică nimeni alții decât corespondenții
ficționali ai lui Jack Kerouac, Neal Cassidy, Allen Ginsberg și William S.
Burroughs. Plus cohorta de iubite și neveste tranzitorii care gravitează în
jurul lui Dean / Neal, dintre care memorabile rămân Marylou și Camille. Cu
toții sunt consumatori avizi de kilometri petrecuți pe drum, de experiențe și
experimente care să le lărgească orizonturile senzoriale și să îi transforme în
scriitori ce regândesc literatura americană. Iar întreaga lor serie de aventuri
e documentată și arhivată cu râvna scriitorului în devenire de Sal Paradise, colecționarul
de povești.
Spre deosebire de Howl, filmul centrat pe Allen Ginsberg
și pe controversele din jurul poemului său iconic, care a răsunat ca un răget
prelung menit să trezească la viață o întreagă generație de scriitori
postbelici, Pe drum nu are nimic din
aerul unui documentar. E ficțiune asumată, în spatele căreia ochiul interesat
va descoperi fragmente de istorie a literaturii americane. Adică un portret vag
al generației Beat, cu combinația ei nebunească între, pe de o parte,
experimentele narcotice pe ritmuri de Be-bop și tempo dictat de amfetamine, iar
pe de alta, contemplare interioară și explorarea propriului eu prin călătorii
de-a lungul și de-a latul Statelor Unite.
Când a început lucrul la
ecranizarea romanului Pe drum, Walter
Salles tocmai terminase filmul Jurnal decălătorie (Diarios de motocicleta). Tot cu două personaje pornite la drum,
tot road movie, însă fixat în America
de Sud. Adaptat după jurnalele ținute de Che Guevara pe când avea vreo 20 de
ani. Deși similare la suprafață, cele două filme ale lui Salles au o cadență
diferită. Ambele încapsulează energia adolescentină a personajelor pornite în
câte o călătorie inițiatică, însă fiecare se desfășoară altfel.
În varianta filmată de Salles, Pe drum te înhață cu un debut de o
energie vibrantă, însă reușește cu greu să țină ritmul la vitalitatea primelor
vreo 30 de minute de film. De la un moment dat, caruselul frenetic în care se
învârt personajele, cu foamea lor nesfârșită de plăceri, droguri, sex, dans și
alte delicii hedoniste, devine obsitor. La fel ca Dean Moriarty, care e făcut
pentru a fi mereu pe drum, care schimbă neveste, prieteni și amanți cu o viteză
amețitoare, pentru că e plictisit instant de ideea unei vieți stabile și
rutinate, privitorul își pierde și el răbdarea. Devine plictisit de un drum
care adesea nu își găsește sensul sau justificarea și pare să nu ducă nicăieri.
Iubitorii
de Kerouac care, la fel ca suprasemnata, au citit fascinați romanul Pe drum în adolescență, vor rămâne în
fața filmului cu o impresie ambivalentă. Pe de o parte, e plăcut să redescoperi
o carte canonică reconstituită în secvențe familiare. Pe de alta, nu poți să nu
remarci lipsa de luciu, uciderea farmecului personal care stă în scriitura lui
Kerouac. Spre deosebire de roman, care se devorează pe nemestecate, filmul pare
adesea lung, lungit. Pare ca o poezie pe care un producător de la Hollywood s-a
încăpățânat să o transforme într-un film cu cap și coadă, cu relații cauzale și
chiar cu un pic de morală la final. Dar poate că asta e soarta inevitabilă a
oricărei încercări de a capta ceva atât de volatil, de evanescent, ca talentul
scriitorial al lui Kerouac.
No comments:
Post a Comment