Jurnalistul cu sticla de rom în buzunar

În topul filmelor care te fac să fugi și să te înscrii la cel mai apropiat curs de jurnalism din momentul în care începe să curgă genericul final, Toți oamenii președintelui (All the President’s Men) de Alan Pakula ocupă, fără îndoială, primul loc. Avântul justițiar al celebrului cuplu care a dezgropat dedesubturile cazului Watergate, jucat irezistibil de Robert Redford și Dustin Hoffman, pune meseria de jurnalist într-un fel de ramă sacră. Adesea proiectez acest film pentru studenții din anul I la Jurnalism. Pe de o parte, fiindcă e un exemplu de manual despre puterea presei în societate. Pe de alta, pentru că sper să îi alimenteze pe studenți cu entuziasmul atât de necesar practicării acestei meserii. Și să îi facă măcar puțin mai rezistenți la dezamăgirile pe care le vor avea, foarte probabil, de îndată ce vor începe să lucreze într-o redacție.

Filme de genul celui regizat de Pakula în anii '70 vorbesc despre superbele valori teoretice ale jurnalismului într-o lume democratică și te umplu cu o încredere virală în importanța acestei meserii. Dar după ce genericul anunță ”The End” și îți muți privirea de la ecran spre realitate, se cam termină totul. Entuziasmul e în cădere liberă. Nu doar dacă te uiți în ograda proprie, la cazurile de ”tonomate” cu acte în regulă, de jurnaliști care scriu după cum li se dictează. Ci și mai departe, la lumea de peste ocean, unde descoperirea unui nou caz Watergate ar fi mult mai puțin probabilă acum, după ce presa de toate culorile a fost încet-încet cumpărată de corporații multinaționale. Iar producția de divertisment, de hăhăială ieftină, pare să mănânce tot mai mult, pe zi ce trece, din spațiul destinat investigațiilor jurnalistice pe probleme curente, reale, importante. Din acest punct de vedere, Jurnalul unui iubitor de rom (The Rum Diaries) e un film care te aduce cu picioarele pe pământ.    

Filmul îl are în centru pe Paul Kemp (Johnny Depp), un jurnalist american care vine să se angajeze la un cotidian portorican de limbă engleză în anii '60. Adică aterizează în San Juan, în centrul unei țări divizate între pro și antiamericani. Un stat încorporat artificial în cadrul SUA, cu două limbi oficiale, unde localnicii care trăiesc la limita subzistenței ies în stradă și își arată agresiv opoziția față de regimul dictat de Washington. Cu alte cuvinte, Kemp nimerește într-un mic paradis al jurnalismului de investigație. Cu subiecte de reportaj la tot pasul. De la  copiii portoricani nevoiți să scormonească prin gunoaie, la petrecerile organizate pe iahturi luxoase de investitorii americani ce văd în Puerto Rico ”o mare de bani”, un loc pe care îl pot exploata cu profituri enorme. Dar poate să scrie despre toate astea?

Avântul de tânăr jurnalist (și scriitor cu două romane și jumătate la sertar) al lui Kemp e rapid domolit de o primă lecție de politică editorială primită de la directorul american al cotidianului. Cititorii nu vor să afle despre probleme sociale și despre viața perdanților, ci ”vor să știe cine câștigă”, spune el. Vor povești de succes despre cum intervine America salvator aici, vor să afle despre shopping în magazinele duty-free, despre plaje private idilice, la care ai acces cu prețuri minuscule. Nu despre portretul de lumea a treia al localnicilor, despre maldărele de gunoi de care te împiedici la tot pasul sau despre luptele ilegale cu cocoși. Vor divertisment ușurel, de vacanță, dintr-un Puerto Rico numai bun de afișat pe o carte poștală.

Chiar dacă în Paul Kemp există un oarecare instinct de a opune rezistență, de a face pe jurnalistul integru și luptător pentru dreptate, el este eficient adormit de sticla de rom ce se află perpetuu prin preajma sa. Și de flacoanele cu droguri dubioase sau butelcile cu alcool home-made care par să-i răsară veșnic în cale și se cer băute. Așadar, Jurnalul unui iubitor de rom nu devine un film cu adevărat critic la adresa unui sistem care erodează valorile morale fundamentale ale meseriei de jurnalist, ci mai degrabă o serie de observații detașate ale fenomenului. Ba chiar amuza(n)te, pe alocuri. Paul Kemp e, după cum se autodeclară, mai degrabă scriitor decât jurnalist. Adică îl interesează mai mult să contemple – printr-un filtru cețos, cu iz etilic – nedreptățile endemice suferite de portoricani, decât să intervină militant pentru eradicarea lor.

Kemp e construit după chipul și asemănarea lui Hunter S. Thompson, autor al romanului din care e inspirată pelicula, și legendar inventator al stilului ”Gonzo journalism”. Adică al unui gen de scriitură eliberată din chingile obiectivității cerute în jurnalismul ”clasic” de informare și definită de un mod literaturizat de prezentare a faptelor. Un fel de reportaj cu inserții ficționale, adesea redat la persoana I. Spre deosebire de Spaimă și scârbă în Las Vegas (Fear and Loathing in Las Vegas), unde Johnny Depp încarna pentru prima dată un personaj mulat pe personalitatea lui Hunter S. Thompson, Jurnalul unui iubitor de rom pare să aibă un fir roșu al narațiunii mai ușor de distins, mai puțin pierdut între episoade narcotice delirante. Până la urmă, Jurnalul unui iubitor de rom rămâne la fel ca articolele despre turiștii americani amatori de bowling, care îi erau comandate lui Kemp de directorul ziarului – ușurel în aparență și subversiv pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă. Rătăcirile jurnalistului cu sticla de rom în buzunar sunt așezate într-un film prea inegal pentru a te face să ieși transfigurat din sala de cinema, dar care, dacă ești atent, îți livrează câteva adevăruri surprinzător de lucide.