De la Being John Malkovich încoace, sau poate chiar de dinainte, treaba asta cu intratul în mintea unui actor mi s-a părut mereu tricky. Riscantă de făcut într-un film. Mai ales dacă omul în discuţie are o imagine superbine stabilită, un fel de mască lipită strâns de faţă. Ca în cazul lui Marilyn, de exemplu.
Partea bună e că My Week with Marilyn nu încearcă să ne ofere tot ce se află în spatele posterului pe care stă afişată (probabil) cea mai sexy actriţă a tuturor timpurilor. Ci doar un fel de privire furtivă în culisele unei vieţi hipermediatizate. Partea proastă e că ce primim, deşi interesant în principiu, nu prea are substanţă şi scop. Şi nici un scenarist / regizor pe măsură.
Aşadar, bun venit în mintea lui Marilyn. În partea stângă, îi puteţi admira suita previzibilă de temeri, fobii, anxietăţi şi frustrări. În dreapta, hipersensibilitatea şi spiritul candid, naiv şi superfeminin (în accepţiunea de "bibelou de porţelan" a termenului, nu de "powerpuff girl", normal). Marilyn e veşnic copleşită de ce i se întâmplă, timidă şi timorată, serafică, aeriană, incapabilă să dea replici potrivite. Pare să plutească firesc prin realitate doar în momentele în care i se (re)confirmă faptul că toţi din jur sunt îndrăgostiţi de ea. Afişează stângăcii evidente pe platourile de filmare, dar toată lumea susţine cu ardoare că e o mare actriţă, că e genială, fabuloasă ş.a.m.d. Per ansamblu, filmul convinge greu corespondenţa cu realitatea a acestor calităţi. Şi tind să cred că nu din cauza lui Michelle Williams (care, ok, nu a reuşit să facă ce a făcut Cate Blanchett în Aviatorul, dar surprinde bine atmosfera monroescă - the look, the talk, the walk, the smile), ci mai degrabă a oamenilor care au scris şi filmat.
