Ulise de Joyce, Metamorfoza de Kafka sau De veghe în lanul de secară de Salinger. Dacă am face o galerie imaginară a literaturii imposibil de tradus pe peliculă, cele trei titluri ar sta acolo la loc de cinste. La fel ca mai toate romanele lui Haruki Murakami. În mod special, Pădurea norvegiană – care i-a adus eticheta de scriitor contemporan iconic în Japonia, iar apoi în lumea întreagă – pare o lucrare de netranspus pe ecran. Motive? Scriitura densă, mustind de lirism. Crochiurile vagi ale personajelor. Faptul că povestea e mai degrabă un plonjeu într-o atmosferă nostalgică decât o succesiune de episoade narative legate cauzal. Toate par să pledeze împotriva unei adaptări cinematografice a Pădurii norvegiene. Şi totuşi, regizorul vietnamez Anh Hung Tran ne demonstrează contrariul.
Filmul rămâne fidel unghiului narativ fixat de roman prin scriitura la persoana I, păstrându-l în centru pe Toru Watanabe, care rememorează cele două poveşti de dragoste paralele ce i-au marcat finalul adolescenţei. În plus, pelicula păstrează aerul inconfundabil al scriiturii lui Murakami. E uşor de recunoscut peniţa cu care sunt schiţate delicat liniile de susţinere ale unui eseu personal despre dragoste şi însingurare. La fel cum intact e păstrată privirea nostalgică aruncată perioadei turbulente ce marchează graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, când personajele ce împlinesc 20 de ani se uită în urmă şi văd o mică eternitate. Dar şi izul suicidal, dând o cadenţă pur romantică poveştii, fără a o împinge spre dramă îngroşată. Sau copleşitoarea tensiune erotică. Şi, nu în ultimul rând, leitmotivul muzical ce dictează titlul – piesa trupei Beatles, Norwegian Wood, ale cărei versuri par să rezume simplu şi fidel atmosfera melancolică a filmului, fixând în acelaşi timp cadrul rebel al întâmplărilor. Adică sfârşitul anilor '60, pe când campusurile din Tokyo erau întoarse pe dos de manifestaţii împotriva prezenţei americane în Vietnam.
