I want to go to Spain. But I won't.

Ieri seara in Club Setup.

The guys sound slightly better live, though I really love this video.

Filmul bate viaţa. Măr.

Realitatea televizată = realitatea “reală”. Altfel spus, viaţa prezentată pe ecran o modelează decisiv pe cea din afara lui. Aşa sună, în esenţă, cea mai celebră teorie a lui Jean Baudrillard. Deşi privită de mulţi drept puţin exagerată, mai ales sub acest enunţ literal, teoria pare să se aplice adesea cu bizară acurateţe în lumea cinematografică. Corespondenţa dintre viaţa reală şi cea de pe ecran a actorilor transpare mai ales acum, în era intruziunii agresive a tabloidelor în sfera personală. Un astfel de caz prin excelenţă este cel al lui Hugh Grant. De când presa i-a pus eticheta de burlac incurabil, şi a trimis armate de paparazzi pentru a o confirma, Hugh Grant e distribuit cu precădere în roluri ce par să copieze fidel această imagine.

De la Patru nunţi şi o înmormântare (Four Weddings and a Funeral) şi Nouă luni (Nine Months) – în care joacă rolul câte unui burlac ce amână sine die momentul în care va păşi spre altar – la Jurnalul lui Bridget Jones (Bridget Jones’ Diary) – unde e iubitul superficial, în căutare veşnică de cuceriri pe cât de pasionale, pe atât de pasagere –, Hugh Grant pare să se fi specializat în interpretarea unui arhetip. Mai exact, cel al bărbatului de vârstă mijlocie care refuză cu încăpăţânare “să se aşeze la casa lui”, şi intră în diverse complicaţii amoroase generate de superficialitatea sa adolescentină şi de o permanentă dorinţă de a evita orice “angajament serios” de tip familial. Pe de o parte, acest gen de personaj subminează cinic traseul stereotip către mariaj impus de convenţiile filmelor mainstream. Cam la fel de cinic ca răspunsul dat de Grant după ce a fost surprins de paparazzi acroşând contra cost o profesionistă în arta amorului, ce îşi făcea veacul îmbrăcată sumar pe Sunset Boulevard: “Am făcut un lucru rău şi cu asta basta”. Fără scuze sau tânguieli, în ciuda verbozităţii moraliste a presei americane. Dar pe de altă parte, rolul se înscrie docil în traseul specific comedioarei romantice finalizate cu happy-end. Cinic, dar şi comic, el emulează autoironic britanicul stereotip – cu accentul, afectarea şi mimica specifice – în faţa audienţei de peste ocean.

În filmul realizat după cartea omonimă a lui Nick Hornby, Totul despre băieţi (About a boy), Hugh Grant nu se dezice de arhetipul cu care ne-a obişnuit. Aici el este Will Freeman, un tip care – după cum probabil vă aşteptaţi – are 38 de ani şi se comportă ca un adolescent. Adică îşi ocupă întreg timpul cu clădirea manifestă a unei existenţe “insulare”. Fără legături prea strânse, fără obligaţii. După cum declară cu profetism mucalit de la bun început: “Trăim într-o eră a vieţii insulare. Acum o sută de ani trebuia să depinzi de cei din jur. Nimeni nu avea televizor, CD-uri, DVD-uri, casete video ... sau aparate de făcut espresso. De fapt, nimeni nu avea nimic cool. Pe când acum ... acum poţi construi în jurul tău o mică insulă paradisiacă”. Mai exact, Will e lipsit de orice angajament atât în viaţa personală – ideea de familie nu îi trezeşte nici un interes –, cât şi în cea profesională – moştenitor al unui cont confortabil în bancă, nu e obligat să aibă un job. Aşadar, îşi petrece timpul “fiind cool” – joacă snooker, citeşte reviste glossy, urmăreşte divertisment la TV, cumpără ultimele tipuri de gadgeturi electrocasnice sau îşi aranjează frizura la coafor. Plus elaborează planuri sofisticate de a-şi găsi iubite pasagere.

Meandrele unui astfel de plan îl aduc faţă în faţă cu Marcus, un băiat de 12 ani în căutare de partener pentru mama sa divorţată. Din multe puncte de vedere mai responsabil şi mai matur decât Will, Marcus începe o întreagă campanie pentru stabilirea unei legături între acesta şi mama sa. Deşi până la urmă scopul său nu este atins, pe parcurs între cei doi se consolidează o relaţie puternică, iar la final reuşita ia o formă nepreconizată iniţial. Pe marginea drumului către această relaţie, filmul în care Hugh Grant pare să se joace pe sine atinge succint multe dintre anxietăţile vieţii de familie contemporane. Divorţul, teama uciderii pasiunii prin căsătorie, stagnarea într-o adolescenţă perpetuă, depresia, găsirea unei fericiri iluzorii în acumularea de produse de consum – fiecare apare în Totul despre băieţi. Însă niciuna nu e abordată în tonurile astenice ale dramei, ci în cele uşurele ale comediei romantice. Rezultatul e lejer, amuzant şi cu happy-end. Adică la fel ca orice alt film la care te poţi uita liniştit înainte de culcare, fără pericol de insomnii.

From guerrilla fighting to presidency. The story of Nelson Mandela.

Seeing Invictus a few nights ago brought up something I believe few people remember -- before adopting the policy of reconciliation in South Africa, that the movie talks so much about, Nelson Mandela led for many years the armed branch of the African National Congress. This organization’s anti-apartheid activities were quite far from the Ghandi-inspired views that Mandela later promoted. Bombing campaigns and civilian casualties were routine practice. In fact, until 2008, Mandela was on the international terror watch list issued by the United States.

This made me wonder if any of the Guantanamo prisoners might follow a similar route and run for the White House 30 years from now.

Du reste, Invictus is probably not among Clint Eastwood’s best films. Apart from being awfully telling in so many instances, it also includes vast sections that are so long, uselessly detailed and predictable that I had a hard time not falling asleep while watching. The 20-minute rugby match is one such scene. I think Clint Eastwood loses focus in his attempt to glorify Madiba, to depict the portrait of a saint. And as we all know, saints are sweet but incredibly boring. I would have loved to see more about his youth as an ANC activist. Or about his time in jail. And much less about rugby.

La battaglia di Algeri

I recently found this incredible picture from The Battle of Algiers -- my (and Andreas Baader's) all-time favorite film about terrorism.

With its experimental mixture of fiction & documentary techniques (written and produced by a formerly imprisoned member of the FLN, Saadi Yacef, also starring in the film), Pontecorvo's classic uses primarily the viewpoint of charismatic character/historical figure Ali la Pointe to tell the story of Algerian liberation from the French colonial rule. Its depiction of controversial topics, including torture applied by the French army and explicit presentation of guerrilla warfare techniques led to its banishment in France in the 1960s. It also transformed the film into a marked source of inspiration for insurrectionary movements throughout the world, from the Black Panthers to IRA.

It's probably this heavy political weight, filling every second of neorealistic black-and-white atmosphere, that makes it such a captivating viewing, despite some obvious anachronisms.