Jarhead

Daca tot am inceput sa scriu despre Mendes saptamana trecuta, m-am uitat ieri si la Jarhead - care se anunta in cronici drept marea lui aventurare regizorala pe terenul batatorit al filmelor de razboi. Descris intr-o fraza, filmul urmareste o felie din razboiul din Golf, vazuta prin ochii unui pusti de 20 de ani proaspat inrolat in Marina americana. Dar tinta lui Mendes este, desigur, mai inalta: el studiaza modul de functionare al masinariei americane de razboi si felul in care ea isi dezumanizeaza programatic soldatii pentru a-i face capabili de o lupta altfel greu de justificat. Dincolo de faptul ca reprezinta o confirmare a irationalului si inutilului ce marcheaza viata in armata (prima parte a filmului e in mod special relevanta in acest sens, cu descrierea catorva momente-cheie din procesul de depersonalizare cultivata prin umilirea extrema a soldatului), iar spre final e o critica fatisa la adresa sa, filmul mi s-a parut fain de vazut din doua motive. Unul e Jake Gyllenhaal si modul in care isi joaca evolutia de la cititor-de-Camus-si-aspirant-la-facultate catre o bruta dezabuzata, ce intra cu capul inainte in sablonul "noi actionam, noi nu gandim". Poate rolul nu e asa complex si interesant ca cel al lui Donnie Darko sau Jack Twist, dar tot mi s-a parut printre cele foarte bune ale lui. Al doilea motiv sunt scenele suprarealiste din desert, cand campurile de petrol saudite iau foc si transforma intreaga zona intr-un crepuscul perpetuu, ce genereaza comportamente bizare din partea personajelor si confesiuni neobisnuite, si din care rasar absurd diverse personaje parca scoase dintr-o piesa de Beckett, cum ar fi un cal ratacit sau arabi carbonizati. A fost poate singurul loc in care am recunoscut acelasi ochi teatral cu care Mendes filma minute in sir traseul haotic al unei pungi de plastic purtate de vant in American Beauty.

Feţele discrete ale decăderii

Că Sam Mendes se pricepe ca nimeni altul la sondarea angoaselor nevăzute ale vieţii de familie şi la disecarea pe ecran a feţelor ascunse ale eroziunii şi decăderii cuplurilor, a devenit evident pentru oricine odată cu American Beauty. La fel de evident ca faptul că regizorului îi lipseşte avântul prolific al unui Spielberg, el preferând mai degrabă să îşi împartă energia creativă între Hollywood, Broadway şi Londra. După cum însuşi mărturisea, Mendes preferă abordarea atentă, tacticoasă: „Lucrez lent şi savurez prea mult ceea ce fac pentru a grăbi lucrurile. Şi îmi place să mă întorc mereu la teatru. Dar după ce trec câţiva fără să fac vreun film, e posibil să fac două în doi ani.” Pentru a se întoarce în aria tematică explorată cu atâta succes în American Beauty, regizorul a avut însă nevoie de aproape zece.

În Nonconformiştii (Revolutionary Road) Mendes se apleacă din nou asupra subiectelor ce i-au consacrat marca cinematografică personală: golul inform şi depresia latentă din miezul familiei nucleare americane, ipostazele dureroase ale decăderii vieţii de cuplu şi frustrările adânci ce colcăie în spatele politeţii, al atitudinii pozitive induse şi al tăcerilor bine cultivate. Toate lăsate în urmă de sloganurile hedoniste ale consumismului. Doar că de data asta în vizor nu mai intră perioada de aparentă relaxare postmaterialistă a anilor ’90, în care familia lui Lester Burnham (Kevin Spacey) îşi trăieşte manifest nefericirea, ci cea în care germenii filosofiei consumiste abia prindeau contur. E vorba de anii ’50, decada de mare glorie americană postbelică, când avântul economic s-a tradus într-o creştere accelerată a nivelului de trai, urmat de un firesc baby boom şi de înmulţirea fără precedent a suburbiilor din jurul marilor centre urbane, cu ale lor familii numeroase, frumoase şi prospere, trăind în case de revistă, cu gazon şi gărduleţ alb.

Tocmai centrul acestei tihnite prosperităţi pare să fie locul în care începe să germineze indefinibila depresie ce marchează viaţa de cuplu a familiei Wheeler. Motivele sunt destul de complexe pentru a constitui subiectul unei cărţi ce ar putea pendula de la schimbarea aşteptărilor sociale în condiţiile proaspăt descoperitei abundenţe economice, până la fineţurile psihologice care marchează viaţa de cuplu. Deocamdată hai să ne mulţumim cu pretextul de suprafaţă: obsesia ratării carierei de actriţă şi aferenta condamnare la o viaţă de gospodină casnică prilejuieşte derapajul emoţional al lui April Wheeler (Kate Winslet). În dispreţul simptomatic faţă de cuşca la care normele sociale par să o condamne, ea nu e singură. O antipatie similară faţă de conformism manifestă şi soţul ei, Frank (Leonardo DiCaprio), la fel de conştient că e blocat în cadrul unui job plicticos şi lipsit de semnificaţie. Acumularea acestor frustrări comune nu rezultă, paradoxal, decât pentru puţină vreme în coeziunea cuplului.

Nuanţele discrete ale eroziunii relaţiei dintre cei doi apar chiar din primele scene şi se accentuează gradat, dezamăgind probabil auditoriul ce spera la o revenire pe marile ecrane a cuplului actoricesc în versiunea însiropată din Titanic. De data asta nu lipsesc trăsăturile de neconfundat ale unui mariaj obosit: lipsa totală de sensibilitate, gentileţe şi chiar minim interes pentru sentimentele celuilalt, infidelităţile, tăcerile glaciale, cruzimea gratuită ş.a. Dar iată că puterea miraculoasă a unui nou început pare să se profileze pe post de leac al rănilor din cuplu. April reciclează unul dintre visurile ce i-a legat pe cei doi în roza etapă timpurie a relaţiei şi propune reînceperea unei noi vieţi, cu energii proaspete, departe de sufocanta suburbie americană, tocmai de cealaltă parte a oceanului. Parisul devine Meca noilor începuturi, panaceu pentru salvarea mariajului, capabil să degaje energia unei noi vieţi împreună. Dar, aşa cum e uşor de prevăzut, familia Wheeler e re-animată doar temporar, iar eşecul planului atrage după sine o cădere fatală.

Cu siguranţă lacunar la capitolul complexităţii story-ului, dacă e să privim în paralel multiplele planuri narative ce evoluează în American Beauty, filmul Nonconformiştii (Revolutionary Road) merită văzut cu precădere pentru performanţa actoricească a lui Kate Winslet. La fel ca în Cititorul (The Reader), ea reuşeşte să demarce liniile de forţă ale scenariului, mutând fără echivoc drama personală a lui April în punctul focal. Prin această prismă, filmul poate apărea şi ca un incipient manifest feminist, în care încercarea eroinei de a scăpa din şablonul conformist al societăţii patriarhale se soldează cu un final tragic. Deşi nici jocul lui DiCaprio nu se lasă mai prejos, filmul rămâne esenţialmente despre ea, iar regizorul Mendes (şi soţul lui Winslet în viaţa reală) nu se sfieşte să pună accentele necesare asumării acestei poziţii centrale.

Brandul de tzara reloaded

Zilele astea mi-au cazut ochii peste una dintre reclamele cu care Macedonia e promovata la posturile internationale de televiziune, si care arata cam asa:

Si evident ca nu m-am putut abtine de la a face o comparatie cu proaspat regandita imagine a Romaniei (intr-o engleza cam ciudata si aproximativa) ca "land of choice":

Desi e drept ca miza celor doua e diferita - prima marsheaza pe investitii, iar a doua, pe turism -, cred ca se vede cu ochiul liber cat de mult difera gradul de profesionalism al realizatorilor. In primul caz primeaza datele factuale, ce vorbesc de la sine pentru cine trebuie, pe cand in al doilea se merge exclusiv si cam fara succes pe "vrajeala" ochiului. Spun cam fara succes pentru ca imaginile si modul lor clisheizat de prezentare denota prea putina creativitate si capacitate de a se distinge in marea de alte mesaje de promovare. Daca din prima reclama ramai cu un bagaj concret de informatie (hm, 0% taxa pe venit, not bad at all), a o privi pe a doua e ca si cum te-ai uita la un banal album foto in timp ce asculti o melodie ieftina si suparatoare prin repetitie, care cred ca si la Eurovision abia s-ar clasa pe ultimul loc.

Mi se pare doar mie sau defunctul slogan "Romania - simply surprising" si reclama pe care o insotea erau cu mult mult mai bune?