Dec 9, 2008

Viaţa secretă a albinelor

“Mi-am ucis mama pe când aveam patru ani. Asta e tot ceea ce ştiu despre mine”. Aceste două fraze, rostite cu o maturitate răvăşitoare de naratoarea de doar 14 ani, sunt cele cu care începe filmul Viaţa secretă a albinelor (The Secret Life of Bees). Dacă situarea bufeului dramatic la începutul unei naraţiuni filmate vi se pare o tehnică vag cunoscută, dar totuşi nu puteţi identifica unde aţi mai văzut-o, daţi-mi voie să vă ajut. Nu, nu e vorba de un episod narat ca Poveştire adevărată şi nici de unul folosit ca intro de prezentatoarea cu hipersensibilitate cultivată a unei emisiuni gen Iartă-mă. Dar suntem pe aproape. Viaţa secretă a albinelor are tonul sentimental al unei drame difuzate pe Hallmark. Cunoaşteţi genul? E vorba de acele poveşti în care un personaj feminin este urmărit prin chinurile victimizării (a căror cauză este de obicei un personaj masculin despotic) şi mai apoi transcende spre triumful descoperirii unei extraordinare forţe interioare şi a capacităţii de a-şi autodefini independenţa. Mai mult decât atât, în filmul de faţă substratul feminist este dublat de tema discriminării rasiale, aşa că în joc sunt aruncate toate ingredientele necesare unei drame storcătoare de lacrimi. Însă dulcegăriile sunt livrate atent, cu linguriţa cea mai mică.

Lily Owens este eroina ce, la doar 14 ani, are curajul nu numai de a se răzvrăti împotriva unui tată abuziv, dar şi de a face un manifest antirasism. Acţiunea debutează într-un orăşel din Carolina de Sud, în vara lui 1964, când proaspăt adoptata lege menită să pună capăt segregării rasiale în Statele Unite era întâmpinată cu rezistenţă de conservatorii albi. Într-unul dintre momentele-cheie de la începutul filmului, Lily ia apărarea în public doicei sale de culoare, Rosaleen, generând astfel un şir de evenimente ce le va transforma pe amândouă în fugare de oamenii legii. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi de decor şi de aparenţe: Lily nu se transformă nici în Huckleberry Finn şi nici în Holden Caulfield. Dorinţa de aventură a celui dintâi şi rebeliunea adolescentină a celui de-al doilea se găsesc doar în doze minuscule în cazul lui Lily. Cu o personalitate mult mai puţin sofisticat creionată, fără prea multe conuri de umbră sau ascunzişuri ce aşteaptă să fie dezvăluite, eroina se află în căutarea unui singur lucru: afecţiunea maternă.

Regizat de cvasinecunoscuta Gina Prince-Blythewood după romanul omonim al scriitoarei americane Sue Monk Kidd, Viaţa secretă a albinelor este printre primele lungmetraje cu care realizatoarea apare la Hollywood. Ea avut însă destule alte colaborări anterioare, la seriale şi filme de televiziune. Astfel se explică modul în care dramatismul specific producţiilor pentru micul ecran este ataşat acestui film. Astfel, dar şi prin faptul că o mare parte din distribuţie e formată din actori de ocazie. Trei dintre cele cinci nume listate pe afişul filmului au carieră full-time în industria muzicală şi doar contacte sporadice cu marele ecran. Ele sunt Alicia Keys şi Queen Latifah, ambele cu ştate vechi în topurile rap şi r’n’b de la MTV, şi Jennifer Hudson, finalistă a celebrului reality show American Idol (un fel de Megastar de peste ocean) şi apoi posesoare a unui Oscar pentru rolul din muzicalul Dreamgirls.

Cu toate astea, cele trei reuşesc performanţe onorabile pe parcursul celor aproape două ore de film, fără a ieşi însă în evidenţă în mod special. Dar rolul care convinge cu adevărat este cel al eroinei principale, Lily, jucată de Dakota Fanning. Abia aflată la finalul pubertăţii, însă pe deplin familiarizată cu viaţa pe platourile de filmare după numeroasele producţii în care a jucat, domnişoara Fanning face cel mai reuşit rol în acest scenariu. Iar asta pentru că reuşeşte să juxtapună o atitudine aproape nefiresc de matură, însă explicabilă în economia scenariului, peste alura copilărească. Dincolo de feţişoara aparent pubertină, de zâmbetul ce apare rar şi cu zgârcenie, în mimica lui Lily se citesc simptomele unei copilării lipsite de afecţiune. În cearcănele adânci şi privirea gravă, ambele bizare pe chipul de 14 ani, stă dovada maturizării ei forţate. Greutatea vinei de a-şi fi ucis propria mamă, chiar dacă printr-un accident, se află întipărită vizibil în întreaga evoluţie a acestui personaj.

Plecarea lui Lily din casa condusă de un tată incapabil de afecţiune, alături de doica ei de culoare, deschide drumul către căminul în care amândouă îşi vor găsi liniştea, căldura şi gustul literalmente dulce al vieţii. Este vorba de ferma celor trei surori de culoare – August, May şi June Boatwright – care trăiesc din creşterea albinelor. Folosite succesiv ca metafore pentru lucrurile ce lipsesc şi ce apar în viaţa lui Lily, albinele şi “viaţa lor secretă” sunt laitmotivul unui film ce, deşi evoluează previzibil, îşi păstrează credibilitatea, evitând jucarea cărţii sentimentalismului excesiv. Iar asta chiar dacă toate personajele se “îndulcesc” în mod regulat cu multă miere.

1 comment:

Sabau Ioana said...

Cred ca e foarte interesant filmul si merita vazut!