În rândul regizorilor ce îşi încearcă vocea cinematografică pe tonurile ficţiunii istoriografice, reîmprospătate după reţeta canonului postmodern, britanicul Justin Chadwick cu al său film Cealaltă fată Boleyn (The Other Boleyn Girl) se înscrie pe o traiectorie aparte. La fel ca alţi câţiva practicanţi cunoscuţi ai genului – cum ar fi Clint Eastwood şi ale sale Scrisori din Iwo Jima, sau Peter Webber, ce recrează povestea Fetei cu cercel de perlă pornind de la romanul lui Tracy Chevalier –, Chadwick spune povestea unui personaj marginal, ce apare rar sau deloc în manualele de istorie. Scopul filmului nu este creionarea cât mai cuprinzătoare a unei biografii istorice celebre, ca în Alexander de Oliver Stone, de exemplu, ci ţeserea de iţe ficţionale pe marginea unui personaj istoric minor, dar al cărui destin se intersectează în mod crucial cu cel al unui nume de referinţă. Aşadar, partea covârşitoare a peliculei Cealaltă fată Boleyn tratează o felie aparent banală din începutul britanic al secolului al XVI-lea, fiind concentrată pe competiţia romantică dintre cele două fiice ale familiei aristocrate Boleyn – nume ce adesea nu ocupă mai mult de o notă de subsol în manualele de istorie – pentru rolul de metresă, respectiv soţie, a lui Henric al VIII-lea. Abia la final aflăm că adevărata miză a poveştii este trasarea controversatei filiaţii a Reginei Elizabeta – fiica lui Anne Boleyn – care avea să ajungă pe tron la câţiva ani după decapitarea despotică a mamei sale şi să rămână acolo pentru aproape jumătate de secol, schimbând covârşitor alura culturală, politică şi religioasă a Regatului.
Rezidente succesive ale dormitorului lui Henric al VIII-lea, Mary (Scarlett Johansson) şi Anne Boleyn (Natalie Portman) sunt prezentate după modelul stereotipizat al unui duo antagonic: “fiica bună” vs. “fiica rea”. Ambelor profiluri le este asortat câte un set de arme ale seducţiei. Mary este blonda virginală şi cuminte, obedientă şi supusă până la limita prostiei (dar, să fim înţeleşi, lipsa de inteligenţă este mereu o calitate pentru un personaj feminin, în arhetipul după care operează filmul!). De cealaltă parte, Anne este “vampa”. Adică bruneta îndrăzneaţă şi afurisită, ce stăpâneşte la perfecţie tehnicile de atragere şi devorare a pradei masculine, ce concediază cu un zâmbet ironic modestele pretenţii de metresă ale lui Mary, şi ţinteşte mult mai sus, adică la tronul de regină. Pentru motive evident diferite, Henric al VIII-lea (Eric Bana) se îndrăgosteşte succesiv de cele două. De altfel, întocmai ca ele, el îşi arborează demonstrativ trăsăturile arhetipale ce îi corespund rolului – este monarhul omnipotent şi despotic, iraţional şi capricios, capabil să îşi pună poziţia şi ţara în pericol declanşând un conflict cu papalitatea pentru a o putea lua pe Anne de nevastă, doar pentru ca la câţiva ani după, aflat sub aceeaşi zodie a arbitrarului, să fie responsabil de uciderea ei prin decapitare.
Lipsa acută de nuanţe în creionarea personajelor şi modul demonstrativ-teatral cu care acestea îşi joacă rolul monocrom sunt doar două dintre motivele pentru care filmul Cealaltă fată Boleyn va naşte clipiri somnoroase şi căscaturi plictisite din partea privitorilor. Un altul este melodramatismul. Nu există personaj notabil în film care să nu se abandoneze cel puţin o dată lacrimilor sau care să nu aibă vreo ieşire forţată de isterie. Iar câştigătoare de departe la categoria abundenţei plânsetelor şi văicărelilor sunt, desigur, surorile Boleyn. Suspinând tremurat în corsetele lor pre-elisabetane, Mary şi Anne nu contenesc cu lacrimile, jucându-şi supradramatizat rolurile de victimă recurentă. Nici măcar scenografia filmului nu se ridică la înălţime, cei interesaţi de aceste aspecte istorice fiind mult mai câştigaţi de vizionarea filmului Elizabeth: Epoca de aur (Elizabeth: The Golden Age), ale cărui costume create de Alexandra Byrne au fost premiate cu Oscar în 2007. Deşi creatoarea de costume din echipa de filmare a Celeilalte fete Boleyn este ea însăşi posesoarea a doua celebre statuete decernate de Academia Americană de Film, pentru Shakespeare in love şi Aviatorul, aici nu reuşeşte să contribuie cu o încărcătură estetică notabilă.
Aşadar, unicul merit al peliculei rămâne abordarea subiectului controversat al descendenţei Reginei Elizabeta (deşi acurateţea istorică nu este tocmai un punct forte nici pentru film şi nici pentru romanul autoarei Philippa Gregory, după care a fost scris scenariul), iar marele său minus este transformarea sa într-unul de telenovelă. Până şi temele care ar putea stârni atenţie şi indignare, cum ar fi prostituţia instituţionalizată ale cărei victime devin cele două surori, cinismul familiei ce le tratează ca pe o marfă ş.a., devin superflue în cadrul siropos al melodramei.
