În galeria titlurilor cinematografice care au marcat definitoriu alura Hollywood-ului în a doua jumătate a secolului trecut, multe dintre producţiile lui Francis Ford Coppola deţin locuri proeminente. Printre ele se numără cele trei părţi ale filmului Naşul (The Godfather) – primele două regizate în anii ’70 şi responsabile pentru propulsarea câtorva actori, cum ar fi Al Pacino, Marlon Brando şi Robert De Niro, spre o carieră de mari proporţii în “industria viselor”. În aceeaşi categorie intră Apocalipsa acum (Apocalypse Now) – filmul aclamat de criticii culturali şi de film deopotrivă pentru tonul răspicat cu care descrie chipul tumultuous al Americii în timpul războiului din Vietnam. Am mai putea aminti adaptarea cărţii lui Bram Stoker, Dracula, care ne făcea să constatăm amuzaţi pe la începutul anilor ’90 cum arăta imaginea Transilvaniei împachetată à la Hollywood. Sau Peggy Sue se mărită (Peggy Sue got married), filmul în care Kathleen Turner şi Nicholas Cage trăiesc o poveste de dragoste cu multe suişuri şi coborâşuri lăbărţate cu ambiţie SF peste câteva decenii.
E uşor de înţeles de ce venirea în România a unui regizor responsabil pentru producerea atât de multor titluri antologice din istoria cinematografului american a stârnit efervescenţă în rândul presei şi al oamenilor de film autohtoni în 2005. Maestrul nu numai că alesese mica noastră ţărişoară provincială pentru a turna o peliculă, dar era hotărât să facă echipă cu actori şi oameni de producţie locali. În plus, el însuşi a ţinut să precizeze că nu se află aici din cauza constrângerilor financiare ale unui film cu buget mic, ci pentru că aici este locul firesc de filmare a ecranizării uneia dintre creaţiile literare ale lui Mircea Eliade. Treaba a stârnit un şir continuu de aplauze timp de 18 luni cât au durat filmările, cadenţate de micile subiecte de ştire mai mult sau mai puţin inventate de presă pe parcurs: cum preşedintele Băsescu l-a invitat la dans pe regizor, cum a zis Coppola cât de frumoşi şi talentaţi sunt actorii români, cum s-a infiripat o idilă între Coppola şi Loredana Groza ş.a.
Ceea ce s-a spus mai rar sau deloc în legătură cu regizorul este că, la data venirii sale în România, acesta practic se lăsase de făcut filme. De la ecranizarea Omului care aduce ploaia de John Grisham în 1997 – pasabilă, dar departe de succesul filmelor menţionate mai sus –, Coppola abandonase scaunul regizoral pentru a se dedica unui business de familie, într-o industrie depărtată de platourile de filmare: cea a fabricării vinului. Iată de ce nu e foarte surprinzător că, deşi regizată de un nume din “galeria granzilor americani”, ecranizarea cărţii lui Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe, pare a aluneca în afara cunoscutei matriţe folosite la fabricarea previzibilă a producţiilor de serie cu succes măsurat la box-office. După cum mărturiseşte însuşi autorul peliculei, acesta nu este un film tipic hollywoodian. Scris, regizat şi în mare parte finanţat de însuşi Francis Ford Coppola, acest tur de forţă cinematografic este descris confesiv de autor drept o încercare de a înţelege “ce înseamnă viaţa, realitatea şi conştiinţa cu adevărat”. Din loja senectuţii, regizorul mărturiseşte că succesul trilogiei Naşul l-a deturnat de la intenţiile iniţiale pe care le avusese în cariera de regizor, iar acum este pregătit să se întoarcă la ceea ar fi vrut să facă în tinereţe în cinema. Pe o piaţă dominată de producţii comerciale, el spune că e pregătit să îşi asume “riscul” de a face filme de artă, care să-i reflecte interesele intelectuale.
Iar Tinereţe fără tinereţe este cu siguranţa un film “de mare risc”. Deşi plin de scene frumos de privit chiar şi fără sonor, care amintesc de atmosfera noir şi de decadenţa maladivă a camerelor roşii din filmele lui David Lynch, filmul este greu de descris ca un ansamblu coerent de întâmplări. Carenţe nu sunt vizibile doar la nivelul fluenţei scenariului, ci şi în secvenţialitatea tonurilor. Legătura dintre conflictul amoros şi grandiosul proiect de realizare a unei istorii a limbajului, ce asigură unitatea poveştii lui Eliade, este insuficient şi neconvingător dezvoltată în film. Apoi, e imposibil să nu observi teatralitatea forţată cu care Alexandra Maria Lara, în rolul Veronicăi / Laurei, bolboroseşte cuvinte într-o limbă moartă. Sau cel artificial în care Tim Roth, în rolul lui Dominic Matei, subliniază apăsat diverse concluzii absolut evidente, vorbeşte cu un alter ego malefic sau se trezeşte cu flori de trandafiri în braţe (există oare vreun simbol mai demonetizat al dragostei decât trandafirul?). Nici măcar Bruno Ganz, care a făcut recent un rol absolut superb în Ultimele zile ale lui Hitler, nu reuşeşte să-şi translateze partea din scenariu într-o prezenţă credibilă şi notabilă pe ecran. Voi fi sinceră: filmul merită văzut numai dacă aveţi curiozitatea sau simţiţi datoria de a observa cum a putut fi Eliade citit şi interpretat pe peliculă de un (fost) mare regizor. Altfel, cele două ore şi jumătate de proiecţie nu vor aduce decât puţine momente de revelaţie şi scene care amintesc vag de semnătura unui autor de film notabil.
