Personajele silite să ciopârţească fără milă valorile societăţii lor de origine pentru a le asorta cu cele ale unei societăţi de adopţie reprezintă o prezenţă frecventă în cinematografia europeană a ultimilor ani. După cum aminteam cu câtva timp în urmă într-un
comentariu pe marginea filmului
The Namesake, realizat de Mira Nair după best-seller-ul lui
Jhumpa Lahiri, criza de identitate, ca efect social al emigrării, este o vizibilă marcă tematică în producţiile contemporane ale regizorilor europeni. Profunda incertitudine şi lipsa de repere lăsată în urmă de ambiguizarea valorilor originare este urmărită la personaje marcate de marginalizare şi de umbra mereu prezentă a eşecului de adaptare în exil. Drama situării permanente la mijlocul distanţei dintre două culturi o găsim în filmele regizorului german de origine turcă,
Fatih Akin, unde personaje aflate în derivă în mijlocul societăţii de adopţie caută puncte de sprijin într-o societate originară în care, însă, tot nu se mai regăsesc (Cu capul înainte, Solino, Filiera kebab). O vedem şi în filme de-ale regizorului austriac
Michael Haneke (Ascuns, Cod necunoscut), în care apar studiate etichetele stereotipe ataşate comunităţilor emigrante în culturile de adopţie – de la barbari şi răufăcători la membri inferiori, demni de milă ai societăţii.
Transferul acestei tematici din actualitatea imediată a lumii europene pe terenul ficţional al cinematografiei este confirmată de scenariul filmului
Brick Lane, adaptat după romanul omonim cu care a debutat scriitoarea britanică de origine bengaleză,
Monica Ali. Plasată geografic în preajma străzii ce dă numele filmului, din mijlocul unui cartier londonez în care inscripţiile şi anunţurile de pe uşile blocurilor sunt bilingve (engleză şi arabă), povestea pendulează de fapt între dezolantul peisaj urban al unei Londre întunecate şi reci, şi imaginea unui Bangladeş imaginar, fixată într-o primăvară perpetuă, cu copaci mereu înfloriţi şi copii ce se zbenguie veseli în ploaia caldă. Oscilarea între griul Londrei reale şi soarele veşnic de pe câmpiile bengaleze e prilejuită de escapadele eroinei principale din prezent într-un trecut idilizat.
Nazneen e o tânără fermecătoare ce îşi părăseşte satul natal din Bangladeş plecând într-o zi cu barca, îmbrăcată în cel mai frumos sari al ei. Are 18 ani şi pleacă pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată şi care locuieşte în Marea Britanie. Bărbat ce se dovedeşte a fi un anti-Făt-Frumos desăvârşit: în vârstă, obez, suferind de mania grandorii şi situându-se mereu la limita ridicolului când îl parafrazează pe Jung sau emite nesfârşite monologuri pentru a-şi expune ostentativ cunoştinţele ce, proclamă el, îl situează deaspra vulgului ignorant.
După cum probabil aţi ghicit deja, construcţia aparentă a filmului urmează drumul bătătorit ale producţiilor romantice. Bărbatul respingător căruia trebuie să îi fie un fel de sclavă tăcută nu are nimic în comun cu arătosul pe cal alb la care, probabil, se aşteaptă orice adolescentă dintr-un mediu similar cu al eroinei din Brick Lane. Picături de Bollywood marchează naivitatea candidă a dorinţelor neexprimate de Nazneen, femeia ce nu a cunoscut dragostea adevărată decât, probabil, în tonurile romanţate ale unei melodrame la televizor. Viaţa în mijlocul căreia aterizează fără drept de apel (considerându-se, la început, mai degrabă norocoasa câştigătoare, decât victima unei căsătorii aranjate) nu corespunde defel aspiraţiilor unei adolescente visătoare. Filmul face un salt în timp între plecarea ei din Bangladeş şi momentul în care are deja două fiice ce vorbesc o engleză fără poticneli. Deducem că în intervalul absent are loc calmarea serenă a dezamăgirii lui Nazneen şi transformarea ei într-o perpetuă tăcere.
Poate cel mai mare merit al filmului se află în talentul cu care tânăra regizoare Sarah Gavron redă liniştea şi tăcerile lui Nazneen, speranţele ei nespuse şi grija resemnată cu care le reprimă. Camera de filmat observă cu răbdare şi redă sufocarea calmă a femeii izolate în apartamentul strâmt din cartierul londonez, pentru care ziua se consumă lent între îndatoriri casnice şi ocazionale priviri pe furiş din spatele perdelei spre curtea betonată a blocului. Filmul redă cu delicateţe emoţiile înăbuşite de Nazneen, relevând fără a spune tumultul din spatele calmului ei veşnic. Cadrele domoale, lente, redau cu multă claritate stările, avalanşa de sentimente generate de un gest minuscul, mişcările luminii şi alte detalii specifice unei viziuni cinematografice romantice, fără însă a banaliza sau da impresia că avem în faţă o producţie de serie.
Contrar reţetei romantice, povestea reală de dragoste pe care Nazneen ajunge să o trăiască, în afara mariajului nefericit, alături de Karim, nu se sfârşeşte cu „...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu pentru că, asemeni Julietei sau lui Romeo, vreunul dintre cei doi s-ar decide să îşi ia viaţa din prea multă dragoste. Ci dintr-un motiv neaşteptat de prozaic, poate chiar puţin neverosimil: Nazneen nu vrea să îşi dezamăgească şi umilească soţul prin acest adulter, ba chiar descoperă, în urma aventurii cu Karim, că o leagă de soţul ei o afecţiune trainică, deşi lipsită de vreun fior pasional. Finalul aduce o binevenită întoarcere de situaţie, obligând spectatorul să reevalueze calificativele ataşate personajelor pe parcursul filmului.
