Western? Thriller poliţist? Film noir? Horror plin de violenţă? Lista de genuri pe care le-am putea îngrămădi pe eticheta filmului ce şi-a revendicat în acest an patru premii Oscar, trei premii BAFTA, plus zeci de alte nominalizări şi premii la festivaluri din întreaga lume, nu se opreşte aici. Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), pelicula regizată de fraţii Coen după romanul omonim al lui Cormac McCarthy reuşeşte să pună în încurcătură pe orice adept fidel al clasificărilor riguroase. Asta după ce îi dezamăgeşte toate aşteptările de tip cauzal privind scenariul.
Dacă vă spun că acţiunea se petrece în Texas, că implică o crimă sângeroasă în deşert, mexicani certaţi cu legea şi un şerif adulmecând urmele răufăcătorilor, verdictul e simplu: western. Avem tot ce ne trebuie în el: cowboy ce vorbesc molcom şi cântat cu dulcele accent sudic, îşi poartă pălăriile cu boruri ridicate, cămăşile în carouri, blugii şi cizmele din piele de crocodil, cu bot ascuţit, iar la nevoie mânuiesc abil puşca – pe scurt, respectă tipicul până la ultima literă. Aproape că ne-am aştepta să apară Clint Eastwood călare de pe undeva, cu teaca pistolului mereu deschisă, şi în final punând cătuşe făptaşilor mexicani. Dar Eastwood întârzie. În locul lui îl avem pe Tommy Lee Jones, cel puţin la fel de bun, şi jucând pe un teren ce îi e foarte apropiat tematic, nu numai pentru că actorul e texan din naştere, ci şi pentru că în 2005 a debutat regizoral cu un film localizat tot în proximitatea imediată a deşertului: western-ul Cele trei înmormântări ale lui Melquiades Estrada (The Three Burrials of Melquiades Estrada).
Dacă adaug că întreaga acţiune se învârte în jurul unei valize pline cu două milioane de dolari, bani destinaţi unei tranzacţii cu stupefiante sfârşite printr-o crimă sângeroasă, eticheta pare din nou simplu de dedus: thriller poliţist. Deşi fără prea multe urmăriri cu maşini în viteză sau schimburi dramatice de focuri, filmul cultivă un suspans ce te ţine absolut lipit de ecran. Suspans fără cuvinte, cu miză aproape exclusivă pe imagine şi sunet. Puţinele dialoguri funcţionează mai degrabă ca tuşe de umor negru, decât ca piese în puzzle-ul imposibil al unui lanţ de crime. Dar dacă pe parcurs încă mai tragi speranţe că la un moment piesele dislocate se vor uni într-un întreg, finalul e o decepţie totală. De nicăieri începe să ruleze genericul cu distribuţia, tocmai când aşteptai un deznodământ care să dea sens şirului lung şi sângeros de omoruri, ce aduce filmul aproape de sfera unui horror violent. Cu o mină implacabilă şi o atitudine terifiant de calmă, ca scoasă dintr-un film de Hitchcock, Javier Bardem este cel care joacă rolul psihopatului suprem, ce ucide sistematic şi meticulos cam toate personajele pe care le întâlneşte. Silenţios, sobru şi cu sânge rece, el urmăreşte „norocosul” găsitor al valizei cu două milioane de dolari.
Prezenţa ucigaşului tăcut şi interioarele în care el îşi duce la bun sfârşit crimele fac din film o experienţă apropiată genului noir. Spaţiile obscure, întunecate, violenţa gratuită, zugrăvită cinic, story-ul discontinuu, aflat la limita incredibilului, şi crimele comise fără a clipi sunt coduri vizuale şi tematice care aduc elemente noir. Poate cea mai şocantă dintre toate este una dintre primele scene, în care personajul interpretat de Bardem, având mâinile legate cu cătuşe, reuşeşte să ucidă un poliţist. Îl surprinde din spate şi îl sugrumă cu lanţul cătuşelor. Sunt câteva secunde lungi în care cei doi se zbat încleştaţi pe podea, unicele sunete audibile fiind gâfâielile victimei în preajma sufocării şi scârţâitul pantofilor săi pe podea, agitându-se în ritmul turbat al apropierii morţii.
Actriţa Kelly Macdonald, care s-a transformat din adolescenta scoţiană temperamentală ce apare în Trainspotting într-o veritabilă femeiuşcă texană pentru a juca în Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men), vorbeşte despre încadrarea tipologică a filmului în alţi termeni. Într-un interviu în culisele de pe platoul de filmare, ea dă un verdict tranşant: „E vorba pur şi simplu de marca fraţilor Coen. E un film ce le poartă amprenta cinematografică”.
Citându-l pe Stanley Kubrick printre influenţele cinematografice, Ethan şi Joel Coen sunt doi realizatori ce în ultimii ani au devenit cunoscuţi mai degrabă pe scena neconvenţională a filmului independent decât la Hollywood. După succesul din anii ’90 al peliculei Fargo (ce le-a adus un alt Oscar pentru scenariu), cei doi au continuat să scrie şi să facă filme ce deviază într-un mod proaspăt de la şabloanele hollywoodiene. Pelicule ca Marele Lebowski (The Big Lebowski) şi Confesiunea unui anonim (The Man Who Wasn’t There) consolidează trăsăturile unei mărci cinematografice numite „fraţii Coen”. Melanj de film noir şi accente de umor cinic, aplicarea subversivă a scenariului tipizat al filmului poliţist, evitarea oricărei structuri narative de tip cauză-efect în favoarea unor surprize perpetue pentru audienţă – iată câteva dintre trăsăturile mărcii personale a celor doi. Deloc uşor de urmărit pentru spectatorul obişnuit cu producţii de serie în care ştie cam de la început cum se va finaliza povestea, dar continuă să se uite din inerţie sau plictiseală, Nu există ţară pentru bătrâni (No Country for Old Men) aduce o variaţie binevenită în cinematografia americană.
