Deşi poate părea ireal astăzi,
a existat o perioadă în care „ora exactă” în cinemaul mondial nu se dădea la
Los Angeles. Ci la Roma. A trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci, e
drept. Însă e o perioadă care merită revizitată periodic. De la Fellini la
spaghetti western-uri, anii '50-'60 reprezintă era de glorie a filmului italian.
O eră în care Sophia Loren sau Marcello Mastroiani pătrundeau în săli de cinema
din întreaga lume, actori americani şi europeni veneau să toarne filme la Roma,
iar studiourile italiene păreau mai prolifice decât oricând.
Lansat în centrul acestei
perioade de glorie a cinemaului italian, în 1963, Ghepardul (Il Gattopardo)
de Luchino Visconti are astăzi un loc veşnic în galeria filmelor clasice. Iar
asta nu doar pentru că i-a fost decernat Palme d’Or-ul la Cannes. Ci şi pentru
că vorbeşte cu o nostalgie irezistibilă atât despre strălucirea trecută a
filmului italian cât şi despre cea a aristocraţiei din peninsulă, despre lenta
şi demna sa decădere.
Inspirat din romanul omonim ce
i-a adus celebritatea postumă lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul rezonează în mod evident cu
propria biografie a lui Luchino Visconti. La fel ca autorul cărţii, regizorul
italian s-a născut într-o familie aristrocrată italiană de lungă tradiţie,
populată cu duci, conţi şi marchizi. Şi la fel ca Tomasi di Lampedusa, Visconti
şi-a trăit întreaga viaţă adultă privind apusul acestei aristocraţii. Sărăcirea
şi retragerea graduală de pe scenă pentru a face loc unei „Italii noi”,
republicane.
Povestea din culisele Ghepardului spune că Burt Lancaster,
care deţine magistral rolul principal, nu a fost prima opţiune a lui Visconti.
Nici măcar a doua, de fapt. Regizorul italian dorea să ferească filmul de prezenţa
unui star american, însă până la urma l-a acceptat la presiunea producătorilor.
Şi cu siguranţă nu şi-a regretat decizia ulterior, când a observat puterea
prezenţei actoriceşti a lui Lancaster pe ecran. Prietenia născută astfel între
cei doi a fost apoi consolidată în timp, inclusiv prin apariţia lui Lancaster
în filmul Gruppo di famiglia in un
interno / Conversation Piece, regizat de Visconti în 1974. Alături de
starul american, pe lista de distribuţie a filmului Ghepardul mai apar alte două nume cu rezonanţă ale momentului
respectiv: Alain Delon şi Claudia Cardinale.
Ghepardul e centrat
pe o provincie siciliană în timpul Risorgimento-ului, secvenţă fundamentală din
istoria Italiei, finalizată prin unirea treptată a tuturor teritoriilor din
peninsulă în jurul anilor 1870. În miezul acestui cadru, scenariul îl urmăreşte
pe Fabrizio Corbera, principe de Salina, marchiz de Donnafugata şi figură
patriarhală prin excelenţă. Burt Lancaster interpretează aici un arhetip pe
care rar îl mai vedem prezent în cinemaul de azi. El e patriarhul absolut, care
dictează şi controlează tot ce se petrece în familia şi pe moşia lui, care e
deopotrivă adulat şi temut. Seducător şi rafinat, dar şi cu apucături
dictatoriale, el beneficiază de supunerea tuturor şi nu e niciodată contrazis.
Tot apropo de arhetipuri, în
celălalt capăt al ierarhiei valorice fixate de film se află Don Calogero
Sedara, primarul din Donnafugata, lipsit de titluri nobiliare (deşi nu pentru
multă vreme încă, după cum declară el însuşi), dar posesor al unor calităţi mai
importante pentru Italia tulburată de revoluţia garibaldiană. Parvenit prin
definiţie şi capabil să îşi schimbe afilierile morale cu mare uşurinţă, Don
Calogero anunţă debutul unor vremuri în care puterea financiară şi lipsa de
coloană vertebrală surclasează cu succes convenţiile aristocratice şi eticheta
lumii vechi.
Deşi principele de Salina şi
Don Calogero se situează pe evidente poziţii opuse, aristocratul din familia cu
tradiţie e departe de a-l respinge cu orgoliu şi dezgust pe proaspătul
îmbogăţit. Dimpotrivă, principele de Salina înţelege că direcţia spre care se
îndreaptă lumea necesită adaptare şi compromisuri. Aşa că se arată dispus să se
alieze simbolic cu noua clasă dornică de parvenire, agreând mariajul dintre
nepotul său, Tancredi (Alain Delon), şi fiica lui Don Calogero, Angelica
(Claudia Cardinale). Deşi descendent al unei familii de tradiţie, personajul
jucat de Alain Delon se potriveşte perfect moralităţii în schimbare a noii
ordini politice italiene. De la aristocrat la revoluţionar, de la luptător
printre insurgenţii garibaldieni la căpitan în armata regelui, de la o iubire
la alta, el pendulează fără prea multe dubii morale între tabere adverse,
afişând o ambivalenţă în ton cu vremurile. De fapt, el reprezintă tocmai
vigurosul şi adaptabilul „om nou”, capabil să ia locul patriarhului obosit. Un
hibrid între eleganţa şi autoritatea principelui de Salina şi oportunismul lui
Don Calogero.
Dincolo de intrigile romantice
şi de vinietele istorice captate în film, de atmosfera nostalgică a decăderii
lente şi demne a aristocraţiei, Ghepardul
rămâne şi o experienţă estetică de mare rafinament. Camera lui Visconti
poposeşte fără grabă asupra interioarelor bogate ale palatelor aristrocraţiei
siciliene, asupra balurilor şi a costumelor care le decorează, asupra
picturilor murale alături de care valsează domnişoare în rochii somptuoase cu
corset. Vizionare solicitantă, de peste trei ore, Ghepardul rămâne totuşi o binevenită gură de aer proaspăt în era
cinemaului dominat de efecte speciale şi 3 D, un film interesant de revăzut.
