Printre numele
mai mult sau mai puțin anonime care curg pe genericul de început al filmului Avocatul din limuzină (The Lincoln Lawyer)
(2011), apare pentru câteva secunde cel al lui Cliff Martinez, autorul coloanei
sonore. Fost toboșar al trupei Red Hot Chilli Peppers, muzicianul și-a
construit un nume solid în lumea filmului mai ales prin colaborarea cu Steven
Soderbergh, semnând, printre altele, coloana sonoră a filmelor Trafic (2000) și Solaris (2002). În timp, portofoliului muzicianului a devenit tot
mai consistent, el aducându-și aportul sonor la o listă măricică de producții
cinematografice premiate. Anul acesta Cliff Martinez s-a aflat la Festivalul de
Film de la Cannes pentru premiera filmului Only God Forgives, de Nicolas Winding Refn (autorul celebrului Drive, thriller neo-noir cu Ryan Gosling
în rolul principal și muzică scrisă tot de Martinez). Amprenta sonoră a
muzicianului e atât de pregnantă în acest film, încât cronicarii festivalului
glumeau că Only God Forgives nu e
nimic altceva decât un videoclip lung de aproape două ore pentru muzica lui
Cliff Martinez.
Însă dacă
pornind de la numele lui Martinez vă așteptați ca Avocatul din limuzină să aibă ceva din rezonanța subtilă a unui
thriller non-hollywoodian semnat de Refn, ceva din atmosfera onirică a cadrelor
nocturne sau din aerul poetic al personajelor filmate sub lumina unui neon, ei
bine, aflați că filmul de față intră în altă categorie. Adaptat după romanul
polițist omonim semnat de Michael Connelly, Avocatul
din limuzină este un thriller relativ previzibil, făcut după manual, cu
toate artificiile și întorsăturile de situație consacrate de uzina
cinematografică californiană. Mă feresc să îl numesc thriller de duzină,
fiindcă deși are un scenariu scris după rețetă, rămâne o mostră de entertainment
de bună calitate, cu un rol principal jucat fără cusur de Matthew McConaughey.
De pe bancheta
din spate a unei limuzine Lincoln, Mickey Haller (Matthew McConaughey) conduce
un birou de avocatură itinerant. Printre clienții lui se numără traficanți de
droguri, prostituate și o gamă largă de alți infractori. Fiu al unui avocat ce a
reușit să îl scape de închisoare pe un gangster celebru în anii '50, Haller
pare să considere avocatura fără scrupule drept moștenire de familie. Apărător
conștient al unor criminali, el e interesat mai degrabă de suma pe care o
primește drept comision decât de gravitatea vinei lor sau de repercusiunile
faptului că îi salvează de pedeapsă. Încă din primele minute de film devine
clar că în vocabularul ce definește valorile etice ale meseriei sale există un
singur cuvânt: banii. Jonglând abil între registrul sobru al discursului din
sala de judecată și cel de șmecheraș de cartier practicat cu clienții săi,
Haller reușește la fel de eficient în ambele situații să obțină ce vrea. Iar
asta chiar dacă faptul că și-a construit o carieră din scăparea infractorilor
de pedeapsă îi atrage mai mulți dușmani decât prieteni, ba chiar i-a adus
eșecul vieții de familie. Până și după divorț, fosta nevastă, de meserie
procuror (jucată de Marisa Tomei), continuă să îi reproșeze lipsa de scrupule.
Elanul
machiavelic al personajului jucat de McConaughey e brusc domolit de un caz care
la început pare suspect de simplu. Proaspătul său client (jucat de Ryan
Phillipe) se înscrie în categoria celor predilecți ai lui Haller – e acuzat că
a violat și bătut crunt o prostituată. Deși indiciile de la locul faptei par să
îl acuze fără echivoc, inculpatul pretinde că întregul caz e o înscenare și că
victima, văzându-i Rolex-ul de la mână și Maserati-ul din parcare, încearcă o
extorcare de bani de la un om nevinovat.
Pe măsură ce
ițele cazului se adună și se leagă, Haller devine tot mai puțin convins de
inocența clientului său și, lucru surprinzător, treaba asta începe să îl
macine. Trecerea de la avocatul fără scrupule, care are biroul într-o limuzină
cu numărul NTGUILTY (de la Not Guilty / Nevinovat, fraza pe care o flutură cu
insolență în fața juraților chiar și când e o minciună sfruntată), e destul de
rapidă și la început te ia prin surprindere. Cum își descoperă dintr-o dată
conștiința acest personaj până de curând lipsit de orice morală? Explicația
rezidă în sentimentul de vină acumulat în timp, se pare, și într-un citat
moștenit de la tatăl său, despre cum e mai grav să bagi un om nevinovat la
închisoare decât să lași un infractor să scape. Prins în rețeaua complicată și
confuză de indicii a unui caz în care bariera dintre nevinovăție și inocență e
foarte permeabilă, și în care nu mai știi cine manipulează pe cine, Haller face
un viraj radical de la principiile după care se lăsase condus în trecut.
Antieroul lui
McConaughey devine încet-încet un personaj cu care poți empatiza, chiar dacă
uneori îl îndrăgești, iar alteori îl detești. Și chiar dacă personajele din
jurul lui continuă să se învârtă într-un univers mic și previzibil, în care
totul se leagă suspect de ușor și intrigile sunt cam cusute cu ață albă.
Aplicarea unor trucuri clasice de roman polițist – cum ar fi telefonul primit
de Haller de la investigatorul său, chiar înainte ca acesta să fie ucis, în
care i se livrează un indiciu demn de o poveste cu Hercule Poirot – nu prea
ajută filmul să iasă din banal. Însă deși nescutit de clișee la nivel narativ,
filmul Avocatul din limuzină rămâne o
vizionare agreabilă grație distribuției și a coloanei sonore. Un film ușor, de
vară, care nu îți dă foarte mult de gândit, și te ține în suspans pentru
aproape două ore.
