Probabil la fel ca mulți dintre
cinefilii care s-au dus să vadă ultima ecranizare a Marelui Gatsby, am pășit în sala de cinema cu câteva reprezentări
preconcepute în minte. Mai exact, îmi era foarte greu să dezlipesc imaginea chipeș-sobră
a lui Robert Redford de cea a lui Gatsby, și imaginea de gâsculiță docil-feminină
a lui Mia Farrow de cea a lui Daisy Buchanan. Ecranizarea din anii '70 a romanului
scris de F. Scott Fitzgerald despre una dintre cele mai fascinante decade ale
istoriei de peste Ocean – ”The Roaring '20s” sau ”The Jazz Age”– și-a câștigat
statutul de film legendar (deși au existat și voci care nu i-au apreciat
romantismul deșănțat). Iar asta nu doar pentru că a luat două Oscaruri în 1975,
pentru că avea două staruri majore ale vremii pe afiș sau pentru că scenariul era
semnat de Francis Ford Coppola. Ci și pentru că a reușit să pună o poveste
relativ banală de dragoste în rama atât de expresivă și minuțios lucrată de F.
Scott Fitzgerald. Pentru că a reprodus fascinant dulcea nebunie a New York-ului
anilor '20, într-un tablou supraetajat, cu mostre din diverse straturi sociale.
De la opulența șocantă a vilelor construite de proaspăt îmbogățiți, la eleganța
decadentă a generației născute „cu lingurița de argint în gură”, și la sărăcia
dezolantă și grosolănia claselor de jos.
Așadar,
încă de la bun început, noua ecranizare a romanului, semnată de Baz Luhrmann,
pleacă la drum cu o grea povară în spate. Poate fi reprodusă o poveste
ecranizată cu succes acum patru decenii într-un mod nou? Într-un stil mai proaspăt, regândind convențiile și tiparele
luate drept normă în ecranizarea precedentă? Se pot ridica noii actori centrali
– Leonardo DiCaprio și Carey Mulligan – la înălțimea predecesorilor lor pe
marele ecran? Probabil că astea sunt doar câteva dintre întrebările ce au stat
în mintea cinefilului care a mers la cinema în săptămânile trecute pentru a
vedea Marele Gatsby (2013).
Regizorul
Baz Luhrmann nu pare, însă, cocoșat de povara fostei glorii a ecranizării din
anii '70. Și nici intimidat. Poate pentru că țintește o audiență mult prea
tânără pentru a avea habar despre cine e Robert Redford sau Mia Farrow, însă,
pe de altă parte, foarte conștientă de cine e Leonardo DiCaprio. O audiență
crescută cu ochii la videoclipurile hip-hop de la MTV, cu bling-bling-ul și
bancnotele fluturate în fața camerei. Cu opulența de paradă ce se citește în
lanțurile de aur gros purtate de artiști la gât, în hainele cu eticheta de
firmă expusă ostentativ, sau în femeile bine bronzate și sumar îmbrăcate,
expuse ca accesoriu la (cel puțin) un Ferrari atent polișat.
Luhrmann
nu are ambiții inovatoare, precum cuplul Joe Wright & Tom Stoppard, de
exemplu, care a regândit-o complet pe Karenina lui Tolstoi, în cea mai nouă
ecranizare a romanului. El pur și simplu face un update cuminte al poveștii lui Scott Fitzgerald. Adică o traduce
într-un limbaj vizual specific anului 2013. Nu doar pentru că proiectează filmul
în 3D, ci și pentru că pare să urmeze cu fidelitate rețeta estetică a celui mai
cunoscut gen de limbaj vizual pentru audiențele ce merg cu preponderență să
vadă filme la Mall: limbajul de videoclip MTV. Chestie care nu surprinde foarte
tare, însă, pentru că Luhrmann a demonstrat deja că acesta e limbajul lui
preferat în producții colorat-flamboaiante, dar bazate pe un love story cu
foarte puține surprize, ca Romeo+Juliet
(1996) sau Moulin Rouge (2001).
Secțiunile
care par să reproducă cel mai clar ambiția lui Luhrmann de a transpune atmosfera
și estetica videoclipului într-un lungmetraj pe marele ecran sunt, desigur,
cele ale petrecerilor luxuriante din palatul lui Jay Gatsby. În care oameni
îmbrăcați extravagant-luxos beau nesfârșite cupe de șampanie sub ploi de
sclipici, cântă și se bâțâie pe acorduri de foxtrot și în zgomot de artificii.
La fel ca în mai toate producțiile lui precedente, regizorul inserează secțiuni
întregi care te fac să simți că ai aterizat într-un muzical. Cu creațiile lui Jay-Z bubuind pe coloana sonoră, alături
de vocile lui Jack White, Lana Del Rey, Beyonce și o listă asortată de alte
nume sonore din topurile MTV. Dar și de Cole Porter și George Gershwin.
Dacă
citind cele de mai sus v-ați făcut impresia că noua ecranizare a Marelui Gatsby e o producție în care
obsesia lui Luhrmann pentru esteticul flamboaiant strivește story-ul, iar
filmul se reduce la o colecție superficială de viniete extrase din
videoclipuri, ei bine, treaba nu stă chiar așa. Dincolo de poleiala
strălucitoare și de petrecerile răsunătoare, Marele Gatsby rămâne o poveste care încapsulează esența „visului
american”. E o poveste despre fericirea iluzorie dată de posesiunile materiale
și de consumul excesiv. Despre singurătatea profundă ce marchează omul urban în
lumea occidentală și despre golul interior, care persistă în ciuda abundenței
de posesiuni ce îl înconjoară. Dar și despre dragostea obsesivă, iluzorie, și
despre „dezvrăjirea” ei. Chiar dacă tradusă pe alocuri în termenii facili ai
Hollywood-ului, povestea lui Scott Fitzgerald rămâne intactă pe peliculă, cu
toată greutate semnificațiilor ei, ascunsă sub straturi de excese estetice.
