Poveștile cu personaje care luptă pentru supraviețuire au un soi de șarm aparte, crud și irezistibil, spuneam cu ceva vreme în urmă apropo de cartea lui Yann Martel, Viața lui Pi. Iar dacă aveți impresia că cele mai bune ”survival stories” s-au încheiat cu Robinson Crusoe, ei bine, cred că autorul canadian vă va demonstra contrariul.
Dincolo de premisele încurajatoare, probabil toți cei care au citit romanul au în minte următoarele: ”Ok, dar cum faci un film petrecut aproape integral într-o barcă de 8 metri, plutind undeva în Pacific? Cu, practic, doar două personaje supraviețuitoare: un adolescent nedormit, nemâncat și înspăimântat + un superb și fioros tigru bengalez?”
Pentru un film de debut și un rol principal extrem de versatil și de solicitant, Suraj Sharma se descurcă OK, chiar dacă uneori îi ghicești școala făcută la Bollywood sub straturile de joc atent controlat. Dar numai uneori. La fel ca Dev Patel, am senzația că face parte dintr-o generație nouă, proaspătă, de actori indieni, ce își trag vitalitatea din filmele consacrate ale țării din care provin, însă se îndepărtează considerabil de jocul stereotip, simplist, hiperdramatizat ale acestora.
Mulți au cochetat cu transpunerea pe marele ecran a acestui șarm aparte al Vieții lui Pi. O vreme s-a zvonit că Jean-Pierre Jeunet ar fi preluat proiectul ecranizării. Dar iată că până la urmă Ang Lee a dus la bun sfârșit filmul. Chestie care m-a bucurat din start dintr-un motiv simplu: Ang Lee se pricepe de minune la construit filme de aventuri spectaculoase, într-un mod captivant, cu mici și binevenite devieri de la normele mainstream - vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon, printre altele. Dar la fel de bine se pricepe și la făcut filme despre aventuri în interior, spre lăcașele ascunse ale sinelui, după cum frumos a demonstrat în Brokeback Mountain.
Pe de o parte, Ang Lee preia rețeta narativă brevetată de Martel și reușește să spună povestea în așa fel, încât, deși în mod inevitabil neverosimilă, ea pare totuși să se lege în film și te face cu succes să îți suspenzi neîncrederea. Pe de altă parte, regizorul se folosește din plin de arsenalul hipnotizant de efecte speciale al cinemaului actual. Văzut în 3D, filmul te face literalmente să asiști la scena naufragiului ca și cum ai fi acolo, pe ocean, în timpul furtunii. La fel cum te face să simți respirația înfometată a tigrului în ceafă și să respiri accelerat când îl vezi sărind în cadru.
Dar n-are rost să vă mint: sunt și momente în care filmul m-a pierdut. Cam după o oră și jumătate, excesul de dramă devine un pic insuportabil. Urletele la cer și epifaniile divine nu prea m-au prins, recunosc. Deși am apreciat abundența imaginilor de tip National Geographic, frumoase și lucioase ca o succesiune de cărți poștale, mărturisesc că și ele m-au plictisit de la un moment dat. Parcă paharul cu clișee a dat pe afară.
Partea revigorantă, însă, a venit la final. Ang Lee a avut buna inspirație să păstreze cadrul flexibil al poveștii. Adică să lase loc de variante pentru final. Să te lase să optezi pentru ce poveste dorești.
Deși se anunță cu surle și trâmbițe drept un film care te va face să crezi în Dumnezeu (/Buddha / Mohammed / etc.), aș îndrăzni să spun că nu-i iese partitura asta. În schimb, Viața lui Pi e o mostră de entertainment bine lucrat, un film de aventuri mai decent decât majoritatea produselor de serie vândute la Multiplex zilele astea.
