Daniel Day-Lewis (3 motive pentru care nu-i ratez niciun film).

Cu ochii la trailerul pentru Lincoln, ultimul film cu Daniel Day-Lewis, mi-au trecut prin minte câteva dintre motivele pentru care cred ca omul în discuție este unul dintre cei mai grozavi actori în viață. Iată-le pe primele trei:

1. Personajele diabolice, de o răutate maladivă, în pielea cărora a intrat pentru rolurile din There Will Be Blood și Gangs of New York sunt atât de puternice încât îți stârnesc instant o combinație de repulsie și fascinație. Le interpretează așa de bine că la finalul filmului te întrebi dacă nu cumva ți-au plăcut mai mult decât cele pozitive.

2. Tema cu greutate pe care o atinge în In the Name of the Father. Cum pare să se transforme el însuși, din interior, pentru a reda pe ecran transformarea lui Gerry Conlon dintr-un adolescent hippie și fără griji într-un deținut pe nedrept torturat de poliție, iar apoi într-un adult marcat pe viață de nedreptatea unui sistem cu reflexe necondiționate de tip colonial. Dar neînfrânt.

3. Faptul că nu-l deranjează să joace rolul unui tip gay în My Beautiful Laundrette (iar asta în anii 80, când am impresia că scenele pasionale din film stârneau și mai multă vâlvă decât azi, în era Gay Pride-ului), câtă vreme asta îi intermediază calea către teme la zi, stringente, ale lumii urbane londoneze. Fotografiate cu stil și carismă tragicomică de Hanif Kureishi + transpuse pe ecran de Stephen Frears.

Cosmopolis: ecranizarea eșuată.

Poveștile greu de ecranizat par să fi devenit o pasiune de durată pentru David Cronenberg. După ce a regizat O metodă periculoasă – centrat pe nașterea psihanalizei –, el se apropie acum de un subiect cel puțin la fel de greu de narativizat. Mai exact, de povestea din Cosmopolis, romanul lui Don DeLillo, care s-ar putea rezuma așa: două sute de pagini petrecute în interiorul unei limuzine luxoase ce traversează Manhattan-ul într-o zi. E drept că ziua e condimentată cu o vizită a președintelui și cu demonstrații anarhiste ce amintesc de mișcarea Occupy Wall Street. Însă asta nu ușurează cu prea mult sarcina regizorului care trebuie să facă un film ce se întâmplă aproape exclusiv într-o mașină. Protagonistul poveștii, Eric Packer, e un tânăr miliardar ce face afaceri din speculații la bursă. Are insomnii și obsesii patologice. E un consumator insațiabil de informații, femei, și oameni ce îi hrănesc diverse temeri.

Puțini scriitori americani contemporani reușesc mai bine decât DeLillo să simtă pulsul mental al societății occidentale. Puțini îi descriu cu mai multă acuratețe fobiile și anxietățile. Și cu toate astea, încă de la începutul lecturii romanelor sale devine evident că, în cea mai mare parte a lor, sunt neecranizabile. Nu pentru că n-ar fi foarte ”cinematice” prin subiectele pe care le abordează. Dimpotrivă, descriu o societate suprasaturată cu mass-media – ecrane pretutindeni și dialoguri parcă scoase din televizor. Ci pentru că cele mai multe trăiri și schimbări suferite de personaje au loc în interiorul lor. Iar în vreme ce romancierul poate intra cu ușurință cu o cameră de filmat imaginară în mintea personajelor, regizorul de filme face asta mai greu. Nu și dacă îl cheamă David Cronenberg, poate veți spune.

Celebru pentru scenariile tenebroase, cu personaje care suferă tot felul de mutilări fizice și psihice (vezi Musca, Existenz și chiar recentul O metodă periculoasă), Cronenberg s-a încumetat să ecranizeze un roman a cărui esență e greu de tradus în pasaje de acțiune cu cauză și efect. Eric Packer vrea să se tundă – așa sună pretextul poveștii. Iar pentru asta traversează New York-ul în limuzina sa superluxoasă, ce funcționează ca un fel de birou itinerant. Primește vizite, participă la demonstrații anarhiste, e consultat de medici care îi hrănesc ipohondria – totul în spatele geamurilor fumurii ale mașinii de lux. 
Trupa de actori pe care Cronenberg și-a luat-o alături e o combinație de nume consacrate (Paul Giamatti, Juliette Binoche, Samantha Morton) și fețe noi. De fapt, o anume față nouă e cea care atrage, probabil, cea mai multă atenție asupra filmului: Robert Pattison, a.k.a ”tipul din Twilight” (cel cu a cărui poză dorm sub pernă fetele de 12 ani). Cronenberg mărturisește într-un interviu că îl vede pe Pattison ca având ”prezența” necesară, capacitatea de a pune pe picioare un personaj foarte complex, ”crud, brutal, vulgar într-un anumit sens, dar și sofisticat și vulnerabil în același timp, naiv și infantil”.

Cosmopolis a fost privit drept șansa lui Pattison de a arăta ca poate mai mult. De fapt, șansa ratată a lui Pattison de a arăta că poate mai mult, după cum scriau în cor cei care au văzut premiera filmului la Cannes. După un teaser extrem de provocator, care s-a răspândit viral pe internet cu multe luni înaintea proiecției filmului pentru publicul larg, așteptările s-au ridicat la mare înălțime. Ce va descoperi, însă, privitorul la vizionarea producției complete? În primul că, în cea mai mare parte a ei, și spre deosebire de teaser, e aproape total lipsită de coloană sonoră. Lucru ce face ca asimilarea dialogurilor, de multe ori stufoase, să fie foarte dificilă. Iar filmul să semene, nu de puține ori, cu o piesă lentă și greoaie de teatru, în care discursuri abstract-savante ies din gura unui actor mediocru. 
În loc să acumuleze o tensiune care explodează la final în câteva gesturi de extremă violență, Cosmopolis-ul lui Cronenberg nu reușește decât să fie o succesiune de secvențe care nu se leagă. Și în vreme ce caracterul discontinuu, fragmentar al dialogurilor se justifică în contextul romanului și îi dă un sens și un ton unitar, în cazul filmului lucrurile sunt departe de a fi la fel. În ciuda unor prezențe mici și notabile, ca cea a lui Juliette Binoche, filmul per ansamblu rămâne neașteptat de slab pentru un regizor de talia lui Cronenberg.