Chiar dacă primul lucru ce vă vine în minte când vedeţi cele cinci cuvinte de mai sus e vocea lui John Lennon şi ceva din atmosfera ce făcea fanele trupei Beatles să intre într-o transă vecină cu leşinul şi să îşi arunce extaziate lenjeria intimă pe scenă la concertele de prin anii ’60, v-aş propune o asociere ceva mai recent dobândită de faimosul refren. Orice privitor, fie el şi sporadic, la posturile româneşti de televiziune în ultimii vreo zece ani va şti de îndată la ce mă refer. Aţi ghicit? E vorba despre genericul emisiunii ce a făcut din Mircea Radu celebrul peţitor divinizat deopotrivă de bunici romantice şi de domnişoare păşind pe terenul minat al schimbărilor hormonale pubertine. Încep evocându-l pe acest faimos călător neobosit în a sa caravană pentru a face şi desface – însoţit de lumina intruzivă a reflectoarelor, desigur – cupluri cu te şi miri ce probleme pentru că schema după care e construită povestea filmului ce face subiectul acestui articol, Cold Mountain, aminteşte dezamăgitor de mult de tema unei emisiuni Din Dragoste. Cu diferenţa că e lăţită pe vreo două ore şi jumătate şi are drept protagonişti actori cu o înfăţişare ce nu aduce defel cu cea a „oamenilor de lângă noi” aleşi pe sprânceană pentru a forma ceata ce se lăsa păstorită supus de Mircea Radu pe întortocheatele căi ale problemelor amoroase. Asta dacă disecăm Cold Mountain la rece, ca pe un exemplar-etalon de scenariu făcut pe reţeta Hollywood-blockbuster, la care regizorul-scenarist Anthony Minghella şi a lui impresionantă echipă de producţie (incluzându-i, printre alţii pe veteranii Sydney Polack şi Bob Weinstein) par să se priceapă cel mai bine. Privit „la cald” însă, Cold Mountain se va lăsa greu vizionat fără vreo două-trei batiste prin preajmă, luptând – cu stoicism şi sporadice succese – chiar şi cu aşteptările spectatorului cinic şi sătul de clişee.
Protagonişti? Fecioara despletită şi masculul ce pleacă la oaste. Ea – un fel de Scarlett O’Hara, cu accent sudist cam neconvingător, ce-i drept, dar la fel de nevoită să facă trecerea abruptă de la viaţa tihnită de dinainte de Războiul Civil, cu ceaiurile ei dansante, micile bârfe burgheze şi seratele cu partituri cântate la pian, la sărăcia şi deznădejdea de după, munca brută la fermă şi lenta abandonare a romanelor scrise de surorile Bronte în favoarea mulsului vacilor. El – bărbatul împins într-un război din care, iniţial, masculinitatea feroce nu îi dă voie să lipsească, însă, pe care, până la urmă, îl abandonează dezamăgit, pornind bulgărele de zăpadă al complicaţiilor generate de dezertare. Ambii – îndrăgostiţi nebuneşte unul de celălalt după doar câteva momente de intimitate împreună, şi reuşind să peroreze plin de elocvenţă pe marginea sentimentului (ea) sau doar să ofteze expresiv văzându-şi aievea fiinţa visată (el). Ambii – exemplare de marcă ale frumuseţii fizice (Nicole Kidman şi Jude Law), impecabil fardaţi chiar şi în momentele de mare criză ale scenariului. E drept că nici unuia nu prea îi iese accentul potrivit, dar când un britanic şi o australiancă joacă rolurile principale într-un film despre unul dintre cele mai importante momente ale istoriei postcoloniale a Statelor Unite, filmat în România, ce mai contează?
Aşadar, motorul acţiunii în Cold Mountain este povestea de dragoste dintre Ada Monroe, fiica unui pastor proaspăt mutat în orăşelul ce dă numele peliculei, şi Inman, despre care nu aflăm decât că se pricepe mai bine la bătut cuie şi arat câmpul decât la vorbit. Ca în orice altă poveste cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, dragostea se declanşează la prima vedere şi fără vreo explicaţie plauzibilă (cum ar fi afinităţile celor doi; dar oare dragostea nu e de obicei aşa?), iar apoi este hrănită de obstacolele ce stau în calea împlinirii cuplului. Adică de dramaticul război de secesiune ce a zguduit Statele Unite în a doua jumătate a secolului XIX. Deşi abia ajung să se cunoască, cei doi devin legaţi obsesiv unul de celălalt prin distanţă şi se transformă reciproc în surse imaginare de consolare şi escapism în faţa realităţilor crunte generate de război. Greu justificabilă după un timp extrem de scurt petrecut împreună, obsesia unuia pentru celălalt e dublată de o permanentă incertitudine privind reciprocitatea sentimentelor. Ce scapă filmul de la adâncirea definitivă în ditamai clişeul gogonat e faptul că reîntâlnirea nu aduce decât o alinare temporară. Războiul reuşeşte în cele din urmă să destrame definitiv legătura dintre ei. Nu înainte ca ea să ajungă să îi poarte copilul în pântece (după o primă şi singură aventură pasională, desigur!). Cu toate astea, filmul rămâne o versiune edulcorată simplist şi supărător a realităţii, un basm prea retuşat pentru a mai putea convinge. Puţinele scene plauzibile şi jocul pe alocuri reuşit al unor personaje secundare rămân, din păcate, prea puţin reprezentative în această poveste de dragoste împachetată pentru consumatorul de drame televizate la kilogram.
