Running Dog / Don DeLillo

One of DeLillo’s early novels (first published in 1978), Running Dog looks at first like a thriller story (with his trademarked touch of irony) centered around the alleged existence of a pornographic film produced during the last days of Adolf Hitler’s life and starring the man himself as part of an orgy in the Fuehrerbunker. All characters in the book are involved to some degree in the search for this film: journalist Moll Robbins from Running Dog magazine, pornographic art dealer Lightborne, Senator & pornographic art collector Percival, Glen Selvy and Earl Mudger – both involved in a clandestine organization called Radial Matrix. Although no one has seen the film and its existence is highly questionable, everyone gets strongly involved in the search. Inside the mystery story frame, the book includes most of the topics that DeLillo will later on develop in famous novels like White Noise, Underworld and Cosmopolis. It's all about consumerism, isolated lives and fragmentary dialogs in late 20th century America, how tabloid media fills the world with useless, contradictory and confusing information etc.
In an interview with Anthony DeCurtis, published in 1988 in the Rolling Stone magazine, DeLillo explains the plot this way:
"What I was really getting at in Running Dog was a sense of the terrible acquisitiveness in which we live, coupled with a final indifference to the object. After all the mad attempts to acquire the thing, everyone suddenly decides that, well, maybe we really don't care about this so much anyway. This was something I felt characterized our lives at the time the book was written, in the mid to late seventies. I think this was part of American consciousness then."

Favorite quote (that appears in Cosmopolis as well): “The logical extension of business is murder” (In Running Dog it’s a quote from Chaplin, whereas in Cosmopolis it’s just a line Eric delivers after sleeping with the girl with “cinnamon skin” & a bit more than 6% of body fat).

Ce nu înţeleg din bucăţica de America în care locuiesc temporar

(probabil pentru că vin dintr-o ţară mică, provincială şi barbară):

1. De ce aproape toate persoanele de sex feminin care predau la universităţile din Ivy League sunt lezbiene?

2. Cum poţi vorbi ore întregi despre accesorii absolut futile care se ataşează MacBook-ului sau despre ce tip de cornflakes mănânci dimineaţa şi de ce? (am impresia ca Seinfeld a stricat definitiv radarul de măsurare a importanţei)

3. De ce atât de mulţi oameni sunt atât de exhibaţi, i.e. vorbesc tare şi gesticulează pe stradă, râgâie, cântă, mimează nişte paşi stereotipi de dans când sunt fericiţi?

4. De unde au atâta energie pentru a fi fericiţi? Sau, mă rog, pentru a mima un entuziam nesfârşit şi o mirare veselă.

5. De ce adesea când merg pe stradă şi văd o persoană venind din sens opus am nevoie de câteva minute pentru a-mi da seama dacă e bărbat sau femeie?

6. De ce atunci când un bărbat te ciupeşte de fund într-un bar se cheamă că este "disrespectful" şi că te tratează ca pe un obiect sexual (deci merită pălmuit), dar când o femeie spune despre altă femeie că are picioare mişto sau că "I'dfuck'er" se consideră că e o mică eroină nesupusă a societăţii patriarhale (care nu ştiu de ce se mai cheamă aşa) şi, deci, merită aplauze?

7. Dacă votul este o chestie ce ţine de opţiunea privată, de ce oamenii îşi pun în faţa casei afişe cu "Vote for Obama"?

8. Cum pot fi cărţile la mâna a doua atât de penibil de ieftine?

9. Cum poate fi mâncarea servită în porţii atât de mari, la preţuri atât de mici (în comparaţie cu oriunde în Europa, at least)? Şi cum e posibil ca în condiţiile astea majoritatea lumii să tot bombăne că totul e prea scump de când cu creşterea preţului benzinei?

Philip Roth / M-am măritat cu un comunist

O poveste absolut fascinantă plasată de cealaltă parte a Cortinei de Fier (dacă o privim, desigur, din loja imperiului sovietic :)). Mai exact, pe fondul Americii anilor '50, adică în miezul unei perioade cunoscute sub numele de “era McCarthy”, când presupuşii comunişti americani păreau să fie vânaţi cu aceeaşi rapacitate ca anti-comuniştii din partea noastră de Cortină. Spun “păreau” pentru că nu cred că am putea vreodată să punem egal între efectele represiunii pe model sovietic şi cele ale vânătorii de comunişti desfăşurate sub steagul lui McCarthy.

Dacă păstrăm proporţiile însă (“democraţie” vs. “totalitarism”) şi privim cu atenţie, cartea lui Philip Roth relevă absurdul şi aleatoriul demersului îndreptat împotriva celor bănuiţi de “legături cu duşmanul” cu o acurateţe ce aminteşte de râvna cu care erau scoşi în careu “duşmanii poporului”.

Ce surprinde cititorul educat în tradiţia democratică (cred) în cazul ce face subiectul romanului lui Roth este iraţionalul extinderii listei de suspecţi asupra tuturor celor ce se fac “vinovaţi” de, spre exemplu, lecturarea lui Marx sau de proclamarea idealurilor atât de atractive şi, finalmente, umaniste ale egalităţii şanselor şi justiţiei sociale.

Cred că e interesant de citit această carte în anul 2008 pentru că:

- Te face să vezi ridicolul pornirilor propagandist-stahanoviste cu care Marx este eliminat din cele mai multe programe de studiu universitar în partea asta a defunctei Cortine, deşi filozofia lui a inspirat o întreagă generaţie de gânditori/teoreticieni care se studiază acum în lumea civilizată.

- Arată cât de uşor se coboară pe panta alunecoasă a nerespectării drepturilor civile, chiar şi în democraţii superconsolidate precum cea a Statelor Unite. Şi mă gândesc aici la abundenţa legilor care pun presupusa ameninţare a terorismului mai presus de drepturile civile, lărgind nepermis de mult aria de “suspecţi” – de la Patriot Act la legea prin care militanţii pentru protecţia animalelor sunt şi ei băgaţi în oala cu terorişti sau la FISA (amendată îngrijorător în urmă cu doar câteva zile, cu concursul drăguţului de Obama). Altfel spus, panta alunecoasă ce transformă un stat democratic într-unul totalitar, prin eliminarea lentă dar consecventă a câte unei libertăţi.